fagaras

x2 race 2016 - revanşa



Atunci când eşuezi într-un mare stil, ai două variante: fie te resemnezi şi mergi mai departe, fie încerci din nou. Eu am ales a doua variantă.


Anul trecut am participat pentru prima oară la X2 Race, în munţii Făgăraş. A fost o decizie spontană, luată în ultima clipă, care nu ne-a lăsat loc de prea multe planificări. Am decis să mergem şi am mers. Rezultatul? 7 ore petrecute pe traseu, în mare parte suferind de sete şi foame. Am decis imediat după că a fost cel mai greu concurs al meu şi că trebuie să îl încerc pregătită.

Anul asta situaţia era foarte diferită. Eram înscrisă de câteva luni şi de data asta nu-mi mai era teamă. Aveam un plan şi eram hotărâtă să îl duc la îndeplinire. Asta până vineri, când m-au lăsat toate puterile. Nu ştiu cum se face, dar mereu cu o zi înainte de concurs am aşa o senzaţie de moleşeală. Fiecare mişcare devine anevoioasă iar urcatul scărilor în special, o corvoadă. Totul parcă pentru a-mi sugera că nu sunt pregătită, că n-am ce căuta acolo. În cazul ăsta, există un singur antidot: să rămân acasă! Glumesc ... am ignorat senzaţia şi am plecat spre lacul Bâlea.

După ce trăim o întreagă aventură pe drumurile din România, ajungem la cabana Salvamont fix când se termină şedinţa tehnică. Ăsta da noroc. Ne ridicăm kiturile şi mergem apoi să căutăm un loc de campare. Asta pe jos, pentru că parcarea de lângă zona de corturi este rezervată pentru traseul de raliuri de mâine.

Şi cum căutăm noi loc de cort, zăresc eu unul bun în spatele unei maşini. Îl întreb pe proprietar dacă îl deranjează să îl punem acolo, primesc răspunsul scontat şi gata: suntem gata să îl montăm. O jumătate de oră mai târziu, după poveşti cu Ionuţ(proprietarul maşinii), 2 drumuri până la maşină şi o masă copioasă, suntem gata de somn. N-o să prindem noi prea multe ore, dar câte sunt e bine. Până la 5:20, când am pus ceasul să sune, tot e ceva.

Aşa naivă adorm în scurt timp. Şi când am somnul ăla mai dulce, se întâmplă nenorocirea: mă trezeşte un zgomot. Maşina de lângă noi a pornit! Tresar şi mă uit repede la ceas: ora 03:25. Constat că mi-e cald şi mai dau o haină jos. Mă întind la loc cu motorul ce se aude fix lângă noi. Îmi imaginez că ar putea veni peste noi maşina pentru că nu e un loc tocmai drept şi sper că omul a tras frâna de mână. Câteva minute mai târziu, când credeam că mai rău de atât nu se putea, începem să simţim: mirosul de noxe ne invadează cortul de-a dreptul! Cât noroc tre să ai ca singura maşină din toată parcarea pornită în miezul nopţii să fie cea lângă care te afli tu. Nici prin cap nu ne-a trecut că ar putea s-o şi pornească. Bine bine, acum de somn nu se mai pune problema, dar dacă mai stăm mult aşa ne intoxicăm de-a dreptul. Mie sigur deja a început să mi se facă rău. N-avem de ales şi încercăm să ne mutăm. Scoatem cuiele şi îl tărâm aşa cum putem un metru - doi mai într-o parte. Mai mult nu putem că deja e altă maşină, alt cort, deci nu e spaţiu.

După, intrăm din nou în cort şi încercăm să adormim. Acum mai am doar 3 probleme: motorul încă merge şi tot nu e destul de departe încât să pot să adorm la loc, încă se simte mirosul de fum şi pentru că ne-am mutat atât de aproape de un alt cort, pot auzi sforăiturile cuiva dinăuntru. Ultima e nouă, să nu mă plictisesc.

E trecut de ora 4 când în sfârşit se opreşte motorul şi simt aerul de munte din nou în cort. Abia acum pot să mă întorc la somn.

luna încă sus


O oră mai târziu sună ceasul. Ne ridicăm puţin cam greu (n-am idee de ce) şi începem pregătirile. La ora 6 mergem să vedem startul de la cursa lungă, iar apoi îl aşteptăm pe al nostru.

Când trecem de poartă şi ne alăturăm celorlalţi concurenţi, inima începe să îmi bată mai tare: am emoţii.

A photo posted by Alexandra (@alexandradumitrica) on


Pe urcarea până în Şaua Capra este aglomeraţia pe care mi-o amintesc de anul trecut. Acum ştiu însă că ăsta nu e un concurs care se câştigă pe prima urcare, aşa că stau liniştită. Cât pot eu, pentru că tot îl rog pe Rareş să încerce să mai depăşească din când în când. Mi-ar plăcea să avem un ritm constant, nu neapărat alert. Ajungem în şa într-un timp ce-mi pare extrem de scurt iar apoi oamenii încep să se distanţeze unii de ceilalţi iar noi ne căutăm locul nostru în grup.



Faţă de anul trecut, acum am repere care mă ajută să îmi dozez efortul şi să domin psihic traseul. Nu mai trag ca nebuna, neştiind ce urmează sau cât, ci încerc să merg constant pe urcări şi să alerg pe coborâri. După punctul de alimentare la care nu zăbovim prea mult, urmează vreo 2 zone mai tehnice. Apuc de stânca şi mă dau jos cât pot de repede atunci când nu sunt blocaje şi se poate. Ce bucurie să simt stânca în mână.



Urcarea pe Vf. Lăiţel îmi pare mult mai uşoară decât mi-o aminteam. Când ajungem la lacul Călţun decidem să luăm o pauză de masă. Urmează o urcare lungă până pe Negoiu. Pauza are totuşi doar câteva minute. Nu prea ne vine să stăm când vedem lumea trecând pe lângă noi.

Pe vârf ajungem în 2h41min.  Nu mai ştiu cât am făcut anul trecut, dar sigur mai mult decât atât. Aici, o nouă pauză. Da, suntem în concurs şi e plin de fete înainte şi după mine (pentru că ele sunt concurenţa mea), însă suntem în Făgăraş. Peisajul e atât de frumos, iar în timp ce mergem nu prea mă pot bucura de el pentru că traseul îmi solicită toată atenţia. Am nevoie de câteva minute măcar în care să absorb totul.




Doar câteva însă. În curând ne ridicăm şi începem coborârea. Încet încet pierdem altitudine. Deodată, Rareş se opreşte şi mă strigă. L-a prins un cârcel. Mă întorc la el şi analizez situaţia. Pare destul de grav. Cineva îi recomandă magneziu. Hm, o fi el bun, dacă am avea. Am eu! Strigă o voce de lângă. Şi imediat scoate un tub cu pastile, din care îi oferă două lui Rareş. Îi mulţumim şi încerc apoi să îi întind muşchiul, fără nici un rezultat. În cele câteva minute care s-au scurs deja, a trecut o gaşcă destul de mare de fete. Rareş a văzut şi el asta şi îmi spune să merg. Îmi e cam groază să îl las, însă mă simt aşa de bine şi mi-ar plăcea să încerc să scot un timp bun. Decid să plec. Îi las telefonul meu, pentru ca el nu îl are pe al lui şi îmi dă cheile de la maşină. Aşa, când o să ajung la finish o să-l pot suna.




Continui deci de una singură. Coborârea până la Călţun zboară şi vine punctul de care îmi era frică: urcarea pe Lăiţel. Anul trecut eram deja ruptă aici şi mi s-a părut aşa de grea ... Acum mă simt bine, dar tot pare lungă. O iau uşor la pas şi încerc să nu mă uit în sus prea des. Încet încet ajung să am acelaşi ritm cu încă un băiat şi o fată. Mai târziu fata rămâne în urmă. Continui alături de noul meu partener de cursă. Până la final mai facem o oprire scurtă în punctul de alimentare. Coborârea din Şaua Capra o facem în alergare şi după ce stau super concentrată un timp ce mi se pare destul de lung, mă uit în jos şi constat că mai avem. Numa' nu se mai termină.  Dar vine şi momentul în care intrăm pe asfalt iar de aici în câteva minute suntem înaintea porţii de finish.

Pentru mine X2 e singura cursă lungă pe care am făcut-o vreodată. Şi e singura la care am trăit o stare anume la final. După atâtea ore în care am fost concentrată, în final mă relaxez şi realizez că s-a terminat. Şi atunci îmi vine să plâng. De fericire că am reuşit, de uşurare că s-a terminat, de mirare că am scos un timp mai bun decât mi-am propus, de bucurie că am avut un plan bun.

O cursă care te face să simţi toate astea la final este o cursă care te face să trăieşti, deci una de neuitat.

Timp final: 5h12min58s, locul 8 la fete, cu 2 ore mai bine decât anul trecut :)


P.S. Faţă de anul trecut, anul ăsta am observat îmbunătăţiri semnificative în ceea ce priveşte organizarea. Încă se mai pot corecta lucruri, dar e de apreciat efortul. Felicitări organizatorilor!

primăvară în făgăraş


Se apropia weekendul prelungit şi tot ce ştiam e că îmi e aşa de dor de munte. De muntele ăla adevărat, stâncos, care să mă provoace şi să îmi amintească ce mici suntem. Căutam greul şi nu vroiam să mă mulţumesc cu nimic mai puţin.
Weekendul avea să ne găsească în Braşov, asta ştiam deja, aşa că am început să explorez posibilităţile. Ce să fie, ce să fie? Bucegi? Piatra Craiului? Făgăraş? Vroiam trasee noi pe care să nu le mai fi văzut. Am luat internetul la bani mărunţi, în căutare de posibilităţi. Planul s-a materializat vineri dimineaţă şi s-a schimbat seara. Decizia finală: sâmbătă urma să ne îndreptăm spre Făgăraş.

Mă trezesc dimineaţa la 6 mult mai uşor decât de obicei. Am avut liber vineri şi m-am odihnit. Sunt şocată de ce diferenţă mare e faţă de zilele în care plecăm spre munte direct după o săptămână de muncă. Energia asta ce abundă promite o zi frumoasă.

Când intrăm pe Valea Sâmbetei deschid geamul maşinii şi sunt învăluită de aerul tare. Miroase a munte. Ajunşi la capătul drumului coborâm din maşină şi mă opresc pentru o clipă: păsări care cântă, un izvor ce curge şi miros de brad. Totul este cum trebuie, putem porni.

Fiind prima dată pe traseu, nu prea ştim la ce să ne aşteptăm. Ştim că vom avea de urcat destul de mult, pentru că harta promite 1700m D+. Asta însă de la Complexul Turistic Sâmbăta de Sus, iar noi de acolo am mai venit cu maşina o vreme. Ne întrebăm dacă am putea ajunge pe Vf. Moldoveanu. Deşi cel mai înalt vârf al României, nu am ajuns niciodată pe el. Cum prin Făgăraş am umblat destul de puţin şi nu punem accent pe palmares, astrele nu s-au aliniat până acum în aşa fel încât să ne ducă într-acolo. Oare e o opţiune pentru azi? Mergem până sus şi vedem ce zic marcajele.




Până atunci, începem cu paşi mici. Prima oprire a zilei: cabana Valea Sâmbetei. Traseul urmează cursul râului, prin pădure. În timp ce urcăm domol, zărim în faţa noastră un cuplu cu un copil. Ne apropiem de ei şi aflăm că are doar 3 ani. Planul este să urce până la cabană. Este prima lui tură şi până aici a mers doar pe jos. Asta da treaba. Au toată admiraţia mea.

Pe traseu îi mărturisim unui domn că ne gândim să mergem până pe Moldoveanu. El însă ne descurajează imediat, spunându-ne că prognozele pentru amiază nu sunt prea bune. Dar înaintea noastră, la distanţă mică se află 2 salvamontişti. Au urcat cam în acelaşi ritm cu noi. Hai să îi întrebăm şi pe ei, să vedem ce zic. Intrăm în vorbă cu întrebarea cea mai importantă: avem şanse să ajungem azi până pe Vf. Moldoveanu şi să ne întoarcem? Unul dintre ei ne măsoară din cap până în picioare, după care răspunde simplu: Nu ... păi aţi mers încet. Cuuuum? Noi să mergem încet? Păi am mers în acelaşi ritm cu ei. Bine, poate am mers puţin mai încet decât altădată, dar nu atât de încet. Sau să fi fost chiar agale, fără prea mare grabă? Oricum ar fi, am venit deodată cu ei. Deci dacă noi am mers încet şi ei au mers încet!

Lăsând gluma la o parte, pare-se că din creastă ar mai fi vreo 3 ore până pe vârf şi ar trebui să ne şi întoarcem (indicatorul de sus ne va spune că sunt 5 de fapt). Devine destul de clar că nu vom ajunge azi pe acoperişul României.



La cabană nu pierdem prea mult timp. Urmăm o vreme firul văii iar apoi cotim stânga şi începem urcarea adevărată. Tot în sus. Soarele bate puternic şi asta nu mă ajută deloc. Bine, ce-i drept n-am mai făcut demult o tură serioasă, aşa că nici nu sunt prea antrenată. Şontâc şontâc înaintăm iar când întâlnim rhododrendoni am un motiv bun să luăm o pauză.


Când văd primul nor deasupra noastră îmi pun problema că nu vom mai avea vizibilitate sus. Suntem pe munte şi se pot întâmpla multe în câteva ore. Îi mărturisesc lui Rareş teama mea, iar el imi spune că şi ce am văzut până acum e destul încât să declare tura reuşită. Însă asta nu e valabil şi pentru mine. Ştiu deja că nimic nu se compară cu priveliştea de pe creastă. Pentru ea urc fiecare munte. Pentru sentimentul de libertate, pentru frumos şi pentru echilibrul interior pe care îl primesc.



Şi da, când ajungem sus e exact aşa cum mi-am imaginat. Pauza de masă o luăm cu Valea Sâmbetei la picioarele noastre (cei care ne urmăriţi pe facebook aţi văzut asta live).



Ne îndreptăm apoi spre Vârful Gălăşescu Mic, de unde putem admira în voie Vf. Moldoveanu. Azi nu vom ajunge pe el, dar ceva îmi spune că nu va mai trece mult timp.

E deja trecut de ora 15, iar următorul vârf ( Gălăşescu Mare), nu e tocmai aproape. Decidem să ne întoarcem. Oricum, am găsit ce căutam. Facem deci cale întoarsă pe acelaşi traseu.


Pe coborâre îmi dau seama că panta asta nu e deloc domoală. E greu şi să o coborâm, darămite să urcăm. Şi cum mergem noi aşa, cu foarte multă atenţie, la un moment dat Rareş se opreşte pentru o fotografie. Mă opresc şi eu şi ce să vezi! Îmi tremură genunchii. De când mă ştiu n-am păţit aşa ceva. Aşa de neantrenată să fiu? Hai să terminăm cât mai repede că semnele nu-s deloc bune.

Ajungem înapoi la cabană pe înserate. Lumina începe să devină blândă iar când intrăm din nou în pădure amplifică melancolia mea. Apar din nou păsările, râul, mirosul de brad ... parcă pentru a-mi aminti ce las în urmă. De parcă aş avea nevoie de toate astea. De parcă nu ştiam deja că voi reveni iar şi iar. Pe data viitoare, muntele meu drag.



Colţul tehnic
traseul cu mașina Braşov - Sâmbăta de Jos - Sâmbăta de Sus
Important: În Sâmbăta de Sus la un moment dat se termină drumul asfaltat. Noi am continuat pe el cât s-a putut şi am ajuns chiar aproape de capăt. Starea lui mi s-a părut bună şi l-am parcurs destul de uşor cu maşină mică.
vârfuri parcurse Vf. Gălăşescu Mic - 2398m
traseu Sâmbăta de Sus - Cabana Valea Sambatei - Vf. Gălăşescu Mic (în creastă am făcut dreapta, nu stânga spre Vf. Fereastra Mare a Sâmbetei) - întors
Important: Apă se găseşte la cabana Valea Sâmbetei. Este râu şi mai sus dar nu m-am uitat după izvor.
durată: ~9h
distanţă: ~22km
D+: ~1650m
marcaj: triunghi roşu până în creastă, iar apoi bandă roşie 



X2Race

 
Cum ajungi să participi la una din cele mai grele curse de alergare montană din România ? Ei bine, sunt convinsă că pentru mulți dintre participanți răspunsul este: prin dorință, multă pregătire și ambiție. Pentru noi însă răspunsul este altul: cu un dram de nebunie.


 Weekendul trecut, împreună cu Rareș trebuia să plecăm în concediul mult așteptat. Văile de abrupt din Bucegi sunt pe lista noastră demult și în sfârșit urma să le văd și eu. Însă Murphy a ținut neapărat să aibă dreptate și de data asta și puși în fața unei situații dificile, am fost nevoiți să amânăm totul. Nu pot descrie dezamăgirea mea când am realizat că nu voi mai fi la înălțime, că nu voi respira munte în săptămâna ce urma. Însă asta nu ne împiedica să facem ceva în weekend, mai precis sâmbătă, pentru că era singura zi în care ne puteam desprinde de realitate.

 Trebuia să găsesc un plan care să se încadreze în parametrii: să se desfășoare pe o zi, cel mult cu plecare de vineri, dar să ne permită să respirăm atât de mult munte încât să ne ajungă pentru următoarea săptămână de muncă. Cum locuim în Cluj, e greu să ajungi pe munți înalți într-un timp scurt iar  Rareș se gândea la ceva "pe lângă casă".  Joi îmi vine ideea să mergem la un concurs de alergat. Miercuri fuseserăm împreună la o alergare prin făget și Rareș îmi spunea că i-ar plăcea să alergăm mai serios din nou, nu doar o dată pe săptămâna, cum am făcut pe parcursul verii. Cred că asta însemna să ne antrenăm mai serios, nu să mergem la concursuri serioase :) La o primă căutare pe internet găsesc 3 variante: Colibita Bike Fest ( care avea și probă de alergare), Răchițele Wild Race și 2X2Race. Primele 2 variante erau amândouă în zone apropiate de casă, dar nu la înălțimi mari. Cea de la Răchițele mă atrăgea cu atât mai puțin, cu cât weekendul anterior îl petrecusem la Rogojel, deci în aceeași zonă.

 2X2Race în schimb ...2X2Race era altă poveste. Se desfășura în munții Făgăraș, deci cu siguranță mi-aș fi luat porția. Da, poate că lacul Bâlea ( punctul de start ) e puțin departe de casă, însă din Sebeș până în Sibiu e autostradă, deci asta ne scutește de ceva timp și dacă plecăm de vineri, sâmbătă putem alerga și seara să fim înapoi în Cluj. Studiez traseele pe site-ul lor și constat că cel mai scurt este cel numit X2Race, care înseamnă Bâlea Lac - Vf. Negoiu - Bâlea Lac, 18 km și 1800mD+. Da, poate că n-am făcut niciodată diferența asta de nivel într-un concurs, dar cât de greu poate fi ? Cât ar putea să ne ia ? Rareș estimează la 3h jumate , eu zic că vreo 4 ...

 Privind în urmă îmi e clar că eram naivi și chiar nu știam în ce ne băgăm. Dar cum cele mai faine experiențe pleacă de la o idee nebunească, X2Race nu a făcut excepție de la regulă.

 Reușim să ieșim din Cluj vineri seara, la ora 20 și 4 ore mai târziu ajungem la Bâlea. Pe întuneric parcăm mașina și căutăm un loc de pus cortul. Zona e plină de mașini și corturi ale concurenților, însă nu pot să nu observ, chiar și pe noapte, gunoaiele. Peste tot, de toate felurile. Alegem un loc în care iarba este mai înaltă și incepem să montăm cortul. Când începem să îl fixăm, constat că de fapt e cursul de scurgere al apei din parcare. Bine că am văzut, că altfel poate făceam o baie neplanificată peste noapte. Îl mutăm și în curând ne punem la culcare. Contrar așteptărilor, peste noapte nu îmi e frig deloc, așa că dorm chiar bine.


 Ne trezim puțin înaintea orei 6, pentru a vedea startul de la proba lungă. Constat că sunt puțini concurenți, comparativ cu alte concursuri la care am participat. Acum îmi dau seama că nu oricine poate duce un astfel de concurs, și e normal să fie așa. Felicitări tuturor celor care au reușit să termine traseul lung al concursului, care a însemnat 45 de km cu peste 4200mD+. Sunteți supraoameni și pentru asta vă admir :)

 Imediat după, mergem să ne înscriem și noi, ne luăm micul dejun și ne pregătim încet încet de start. Întâlnim cunoscuți și îi întrebăm în cât timp estimează că vor termina. Răspunsurile primite sunt 6h, sau 4h jumate pentru cineva mult mai bun ca noi. Hm ... cred că nu prea știm noi în ce ne băgam. Însă cum nu ne-am antrenat pentru asta, scopul este să terminăm. Pentru prima oară nu m-am pregătit cu luni înainte, nu am studiat traseul km cu km, nu știu care au fost timpii din anii anteriori sau cum arată traseul. Concursul ăsta înseamnă pentru mine o mare schimbare de mentalitate și n-am idee cum o să se termine.

Lacul Capra

 Cu toate gândurile astea, timpul zboară și în curând ne trezim la start. Începe și numărătoarea inversă și pornim ușurel către Șaua Caprei. Plin de entuziasm, Rareș o ia înainte și mă încurajează să merg mai tare. Eu însă insist să merg încet pentru că știu că avem tot timpul să tragem de noi și vreau să fiu sigură că o să am forță și energie până la final. Nefiind adepta gelurilor, mă bazez în totalitate pe alimentație, iar asta înseamnă că trebuie să îmi dozez bine efortul. Urcarea până în Șaua Caprei este destul de abruptă, însă nu mă pune pe gânduri. Știam că asta și urcarea pe Negoiu sunt mai grele. Continuăm către Vf. Iezerul Caprei și nu după mult timp ajungem la primul ( și singurul, după cum urma să aflăm ) punct de hidratare și alimentare. Fiind abia la km 3, 5 iau o bucată de brânză, ne umplem sticla cu apă și continuăm. În față noastră se întinde creasta Făgărașilor, în toată splendoarea ei.

Oprim din când în când să facem poze. Dacă la început mă gândesc că o să mergem pe urcări iar pe coborâri o să alergăm, constat în curând că planul nu e prea realist, pentru că și coborârile sunt tehnice. Ajută extrem de mult faptul că sunt familirizată cu stânca și cobor repede, însă de aici până la a alerga e o diferență mare. Pe parcursul traseului sunt puține zonele alergabile și după un timp se acumulează atât de multă oboseală, încât nici pe ele nu le mai valorificăm.




 Ajunși la lacul Călțun, constatăm că nu e punct de hidratare sau de alimentare. Recunosc că nu prea mi-am făcut temele și sunt surprinsă. Eu ținusem minte că o să fie aici, însă Rareș trăiește cu impresia că pe Vf. Negoiu. Așa că ne continuăm drumul și începem lunga urcare către vârf. De aici încep să apară concurenții de la cursa scurtă care se întorc deja. Ne încurajăm reciproc și continuăm. În restul zilei urmează să ne întâlnim atât cu cei de la cursa scurtă cât și cu cei de la cursa lungă. Indiferent de nivelul fiecăruia, ne salutăm și ne susținem.

După 3h jumate de la start suntem pe Vf. Negoiu. Morți de sete, aflăm că nu este apă pe vârf. Perspectiva de a nu bea apă până la punctul de hidratare lăsat în urmă ( care era la mai bine de 2h distanță) e dezolantă, așa că întreb tare dacă are cineva apă de dat. Un bun samaritean se îndură de noi și ne dă o sticlă întreagă, pe care o absorbim instant ( mulțumesc ). După ce ne hidratăm, ne găsim un loc bun de stat și ne bucurăm de priveliște. Nu putem să ne desprindem de ea așa de repede chiar dacă suntem în concurs.

pe Vf. Negoiu

 Pornim apoi către următorul obiectiv intermediar, lacul Călțun. Dacă la dus am fost naivi și nu am căutat apă acolo, acum am întrebat și am aflat că ar fi un izvor în zonă. Coborâm și pe traseu cineva ne indică locul. Ajunși la lac, mergem în zonă, însă nu pare să fie pe-acolo. S-ar putea să fie doar 50m mai în stânga, însă suntem prea obosiți să îl mai căutăm. În plus, apa lacului este limpede și chiar săptămâna trecută ne-am vaccinat pentru Hepatita A. Bem apă din lac fără ezitare și ne continuăm drumul.


 Știam de la dus că urmează o lungă urcare pe Vf. Lăițel, și ne pregătim psihic pentru ea. Cât de greu poate să fie? Oricât de încet ai merge tot se termină la un moment dat. Dacă la început mușchii îmi strigau să mă opresc și simțeam durere, acum au intrat în amorțeală. Durerea trece cumva în planul secund și totul devine o luptă psihică în loc de una fizică. Nu mă mai gândesc că trebuie să urc panta asta, ci că trebuie să mai rezist câteva ore. Trec pe modul automat și continui, pentru că este singura opțiune. Renunțatul nu este una și nu am ajuns la finish încă.



 Treptat începem să simțim lipsa mâncării, Rareș mai tare decât mine. Ciocolata nu îi este suficientă și se simte secătuit complet de energie. Cumva ajungem înapoi la punctul de alimentare, unde ne revenim cât de cât. De aici nu mai avem mult: 2 urcări. Pe ultima dintre ele, nu ne vine să credem că e chiar ultima. Nu mai trebuie să ne concentrăm doar pe ea, nu mai trebuie să rezistăm multe după, ci suntem în sfârșit aproape. Coborârea din Șaua Caprei durează și ea mai mult decât în mod normal și în final trecem linia de finish cu zâmbetul pe buze. Zâmbim pentru că ne-am depășit limite pe care n-aș fi crezut că le putem depăși.


 Ajunși înapoi ne bucurăm de o porție mare de paste și de pepenele roșu care e perfect pentru hidratare. Spre dezamăgirea mea, zona este plină cu turiști și mă simt ca în mall. Aglomerația, dar mai ales mizeria de nedescris sunt îngrozitoare. Nu pot să înțeleg cum poți să te așezi pe un colț de iarbă, să mănânci ceva și când te ridici de acolo, să nu iei mizeria cu tine și să o arunci 20 de m mai departe, în primul tomberon. Asta nu e muntele pe care îl știu și îl iubesc eu. Și mai ales nu e muntele pe care îl respect. Muntele pe care îl știu e liniștit și curat, e muntele pe care când vreau să mă așez îmi pun întrebarea care e locul cu priveliștea cea mai bună, nu care e singurul loc fără mizerie. În curând plecăm, căci ne așteaptă drumul către casă.

 De la o zi care se anunța ușoară, fără prea multe evenimente ieșite din comun, sâmbăta s-a transformat în ziua în care ne-am depășit limitele, o zi în care am trăit și pe care ne-o vom aminti mult timp de-acum.  A fost ziua în care ne-am cunoscut mai bine pe noi și am înțeles cât de multe putem face atunci când pare că nu mai putem face nimic.

 În final, câteva îmbunătățiri care ar putea fi aduse la organizare:
 - puncte de hidratare mai dese: km 3.5 e foarte aproape de start, ceea ce îl face destul de irelevant; cu toate că vorbim de Făgăraș, un munte greu accesibil, ca și organizator al concursului m-aș aștepta să îți asumi asta ( mai ales că taxa nu e nesemnificativă ) și să asiguri hidratarea și alimentarea concurenților
 - start animat: startul este un punct esențial al concursului; un start bun te face să ai emoții și adrenalină, prin urmare îți da energie; aici s-a anunțat la microfon apropierea startului cu doar 2 minute înainte iar numărătoarea inversă a fost total lipsită de entuziasm
 - voluntari energici: deși aparent neseminificative, încurajările voluntarilor sunt o mare parte a concursului; am fost la concursuri unde încurajările voluntarilor mi-au dat energie și chiar m-au determinat să alerg unde aș fi mers


fagarasii mai altfel

   In fiecare an domnul Dinu organizeaza tura "Fagarasii mai altfel". De ce mai altfel ? Pentru ca in principal se merge pe nemarcate, deci prin locuri mai putin umblate.
 
Si anul trecut am urmarit-o, insa se mergea doar cu bagaje mari, ceea ce e o mare problema pentru mine ( nu-mi place deloc sa car ). Anul asta in schimb, se urca cu bagaje mari, dar se stabilea tabara intr-un loc de unde se faceau trasee de cate o zi. Asta, cumulat cu faptul ca weekendul era prelungit ( din cauza ca vineri era sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului ), m-au convins sa merg.
 
Pe masura ce se apropia weekendul deveneam tot mai nerabdatoare ...
 
Asa ca, joi seara, dupa munca, impreuna cu Rares si Lucian Moisuc, am pornit spre valea Porumbacului, de unde urma sa urcam in aceeasi seara pana la cabana Negoiu. Cand am ajuns o mare parte din participanti se pregateau de urcare. Asa ca ne-am alaturat grupului, si la o ora jumatate dupa pornire eram la cabana. In jur de ora 12 am pus corturile sub un cer instelat, cu sperante mari pentru urmatoarea zi.

Vineri dimineata am plecat spre locul de campare din urmatoarele zile, undeva sub varful Negoiu. Urcarea a durat vreo 4 ore. Peisajul mi s-a parut foarte divers: a inceput cu padure, dupa care pe sub o cascada am urcat pe pietris, urcare ce a culminat cu o trecere prin Strunga Ciobanului ( care a implicat si putina catarare ).  Apoi am coborat catre platoul nostru :)


strunga ciobanului

 In a doua parte a zilei, ca niciodata, am avut program de voie. Asa ca intre a pleca atunci spre varful Lespezi si a dormi de amiaza si a pleca dupa , am ales.... ( greu de ghicit ) ... varianta a doua :) Dupa un somn bun ( timp in care a si plouat), cand ne-am trezit vremea era ideala pentru o tura scurta. Asa ca impreuna cu Rares ne-am pornit in sus. Nu ne era clar ce o sa facem pentru ca timpul era limitat. Dupa putin timp, am dat de Strunga Doamnei. Pe urcare, am vazut si Strunga Dracului mai spre dreapta. Stiam despre ea ca e interzisa, ceea ce o facea mai atragatoare. Rares si-ar fi dorit mult sa mergem pe acolo dar am ales varianta mai sigura - Strunga Doamnei. Dupa ce am ajuns in varful ei, ne-am dat seama ca traseul spre Negoiu coboara. Nu aveam suficient timp sa mergem pana in varf si inapoi ( cel putin asa am estimat noi ), asa ca am ales sa mergem pe creasta spre dreapta, cu scopul de a intersecta Strunga Dracului si de a cobori pe ea. Zis si facut. Coborarea a fost foaaarte frumoasa. A durat mai mult decat ma asteptam si in partea de jos era bolovanoasa ( exista pericolul sa dai drumul la pietre ). Insa toata tura a durat aproximativ 2 ore jumate si am reusit sa ajungem la corturi inainte sa se intunece. Asta dupa ce am intalnit si o capra neagra in drumul nostru care nu s-a prea sinchisit de noi, asa ca am putut sa o admiram foarte de aproape.
strunga dracului

Am incheiat ziua cu mamaliga si fasole si un ceai cald :)
 
Sambata am parcurs Muchia Tunsului. Ne-am trezit militareste la ora 7 si la 8 am plecat pe traseu. Nu dupa mult timp au aparut peisajele superbe. Fiind dimineata, am avut ocazia sa admiram o mare de nori. Ritmul a fost lejer, asa ca am avut timp sa ne bucuram de munte ... Traseul a plecat in coborare. Urma sa ajungem jos in vale, de unde sa pornim inapoi spre varf. Pe masura ce ne departam de creasta, visam tot mai mult la afine .. Tot glumeam ca deja le miros ... Asa de fain a fost cand am dat de ele... erau multe si mari ... nu ne puteam abtine si ne tot opream sa mai mancam cateva. La inceput toate imi faceau cu ochiul ... pana cand am inceput sa ma satur si imi parea rau ca nu mai puteam :)




Dupa ce am ajuns in vale, a urmat urcarea catre 2100 ... Incet dar sigur, seara la ora 7 eram inapoi la corturi.
 
In ultima zi, cea de intoarcere aveam doua optiuni. Fie sa urcam pe Negoiu inainte de a cobori, fie sa mergem direct. Cum vremea nu era prea buna, am ales a doua varianta. Insa coborarea nu a fost fara voie buna si fara regretul ca ne indepartam de creasta.
 
Fagarasii m-au impresionat, m-au facut sa vreau sa ii vad, sa ii cunosc. Sunt mareti si impunatori, salbatici dar superbi.