#9 - Torres del Paine: răsăritul
Pusesem ceasul să sune la 1:30 dimineaţa. Ne-am propus să încercăm să vedem atracţia parcului Torres del Paine în cea mai bună lumină, cea a răsăritului. În mod normal, lumea doarme în unul din campingurile aflate la 1 oră, sau 2.5 ore distanţă. Noi însă nu am mai prins locuri acolo şi trebuie să facem o drumeţie de 4.5 ore. Sperăm să mai fie şi alţii care au aceeaşi idee şi să nu urcăm chiar singuri.test
Telefonul a ales să aibă personalitate şi nu sună la ora stabilită. Probabil pentru că e în intervalul setat ca ore de linişte. Pe la 2.05 însă mă trezesc fără ajutorul lui. Oricum aveam emoţii şi nu am avut un somn adânc. L-am mai verificat o dată pe la 12.
O condiţie esenţială ca să pornim e ca vremea să fie bună. Ne-am pus de acord de aseară că nu vom pleca pe ploaie. Când ne trezim însă cerul este senin şi nu avem nici o scuză. Ne ia mai puţin de 10 minute să fim gata de plecare. Imediat ce ieşim din cort zărim 2 frontale în apropiere şi sperăm că vom avea companioni. Dar după câteva minute ne dăm seama că nu se deplasează şi pornim singuri. Ne gândim că dacă îi vom vedea mai târziu în urma noastră îi vom aştepta.
Aşa ajungem singuri în mijlocul nopţii, într-o ţară nouă, pe un continent nou.
Animalele cele mai periculoase de aici? Pumele.
Nici nu ieşim bine din camping că şi vedem mai multe perechi de ochi. Sunt fluorescenţi şi îi putem zări în întuneric de departe. Mă opresc brusc şi îl prind pe Rareş de mână. Abia când realizez că e o ceată întreagă de iepuri, inima începe să îmi bată în ritm normal.
Îmi doresc să se facă lumină cât mai repede, însă mai durează vreo 3 ore. Asta e foarte mult, aşa că mă răzgândescşi îmi doresc să ajungem în primul camping intermediar, Chileno. Poate că de acolo măcar mai pleacă şi alţii. Şi când te gândeşti că de-abia am plecat.
Pe parcurs, ochii iepurilor nu sunt singurii pe care îi vedem. O vulpe ne iese şi ea în cale. Sunt şi perechi ai căror posesori nu îi identificăm. Rareş mă asigură că nu am de ce să îmi fac griji, pentru că pumele atacă doar din copaci.
Perfect, acum mă simt ameninţată chiar din toate părţile.
Aşa zboară prima oră jumate din aventura noastră nocturnă. Pe parcurs am atât de multă adrenalină, că nici mâncare nu îmi trebuie. În plus, ajungem în primul camping cu o oră mai repede.
Aici, se schimbă 2 lucruri: zărim în depărtare 2 frontale şi înţelegem că de aici nu mai suntem deschizători de drum şi intrăm în munte. Dacă până acum erau dealuri şi tufişuri, acum apar râurile, pietrele şi munţii. Pe aici sigur nu mai sunt pume (sau aşa îmi imaginez) şi încep să mă relaxez. Pfiu!
Restul traseului este mai abrupt, dar mult mai frumos în acelaşi timp. După cel de-al doilea camping încep să apară şi alţi oameni pe traseu iar ultimul kilometru îl urcăm pe lumină. Soarele începe să îşi facă simţită prezenţa.
Priveliştea spre Las Torres e una dintre cele mai frumoase din parc şi cred că e aşa în orice moment al zilei. Cu toate astea, pentru noi, faptul că o vedem în lumina răsăritului este ca o încununare a celor 9 zile petrecute în parc. Este singurul lucru care mai lipsea pentru a fi pregătiţi să îl lăsăm în urmă.
Când privesc către turnurile aflate în flăcări simt atât de multă recunoştinţă. Am atât de multe pentru care să mulţumesc. Cred că simt asta şi pentru că ieri ne-a povestit americanul de care v-am zis că nişte prieteni de-ai lui au venit în parc special pentru a vedea peisajul ăsta, însă deşi au stat 2 zile în zonă, vremea i-a împiedicat să vadă ceva. Iar noi suntem aici în singura dimineaţă rezervată pentru asta.
După ce soarele urcă destul de mult, ne pornim înapoi spre camping. Avem o coborâre destul de lungă în faţă, iar dupa ce s-au consumat atât entuziasmul cât şi adrenalina, încep să simt oboseala. În timp ce coborâm, apare tot mai multă lume pe traseu. În ochii lor se pot citi nerăbdarea şi curiozitatea. Noi ajungem jos înainte de ora 9. Pentru ceilalţi e dimineaţă, însă eu simt că e final de zi.
Aşa se încheie circuitul nostru. În final, nu ne putem abţine să nu facem un clasament cu priveliştile noastre preferate. Prima a fost pentru amândoi
gheţarul Grey văzut din pasul John Gardner
. A doua este cea de azi. Pe locul al treilea, pentru mine sunt
lacurile colorate într-un albastru atât de viu
, iar pentru Rareş este
Rezumatul zilei:
distanţă: 20km
durată: 7h
D+: 980m
Articolul face parte dintr-o
despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în
). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
#8 - Torres del Paine: plaja
De dimineaţă ne trezim într-o mocirlă de toată frumuseţea. A plouat toată noaptea şi pare că nu are de gând să se oprească. Cortul este plin de noroi şi nu avem de ales decât să îl strângem aşa. Vremea rea ne afectează direct starea de spirit. Vrem soare...58
Plecăm într-un ritm decent. De regulă procentul de pauze comparativ cu cel de mers este mic, însă azi îl mărim. Ni s-a acumulat oboseala. Traseul de azi merge de-a lungul unui lac imens. Ieşim puţin din starea de "pilot automat" când ajungem pe malul lui şi ne trezim pe plajă. Deşi vântul este din nou destul de puternic, ne luăm câteva momente în care să îl admirăm în linişte.
În rest, cam toată ziua aşteptăm să ajungem în punctul de unde am plecat cu 8 zile în urmă. Soarele îşi face şi el apariţia şi e chiar mai puternic decât ne dăm seama. Ce ciudată e vremea asta. E destul de frig încât să port căciulă şi geacă, însă totodată soarele este destul de puternic încât să constatăm mai târziu că ne-am ars.
Ajunşi în campingul "Las Torres", începem să ne instalăm. Înainte însă ne conectăm la internet pentru prima oară după multe zile. Amândoi suntem nerăbdători să anunţăm acasă că suntem bine. Întinşi pe iarbă, luăm pentru prima dată contact cu cei ce acum par atât de departe. Iar contrastul dintre zăpada din România şi papagalii care ciripesc veseli în jurul nostru, fac ca distanţa să pară şi mai mare. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie când plec mai mult de două săptămâni de acasă, mi se face dor. Dor de oamenii apropiaţi, de rutina de zi cu zi, de familiaritatea lucrurilor. Pe de altă parte mă gândesc la zilele petrecute în birou, privind pe geam şi visând la momentele astea. Momentele în care stăm în natură non-stop, cu peisaje de vis peste tot în jurul nostru.
Iar când ridic nasul din telefon şi privesc în jur îmi amintesc de un alt motiv pentru care aştept atât de mult călătoriile noastre. Le aştept pentru că atunci gust libertatea şi simt că împreună putem face orice. Chiar şi să ajungem până la capătul lumii.
Într-un final ne ridicăm din iarbă şi începem să 'despachetăm'. Asta se traduce prin: scoatem toate lucrurile din rucsac şi evaluăm pagubele. Hotărâm să îi facem o baie cortului în râul din apropiere, pentru că e chiar gravă situaţia şi nu vom putea dormi în el aşa.
Seara, în timp ce mâncăm povestim cu un new yorkez. Sunt cu noi la masă şi câţiva cilieni, însă nu vorbesc engleză. Mergem la somn devreme pentru că avem planuri mari pentru următoarea zi. Sau mai bine zis, pentru următoarea noapte.
Rezumatul zilei:
distanţă:16.5 km
durată: 6h
D+: 500m
Articolul face parte dintr-o
despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în
). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
apusenii în pragul primăverii
Iubesc munţii şi natura în general şi mă bucur mereu să o explorez, să o cunosc, să îi învăţ capriciile. Recunosc însă că deşi sunt momente ale anului în care m-aş muta în vârful muntelui, sunt altele care abia aştept să treacă. Perioadele astea sunt două de fapt: înainte de venirea iernii şi acum, înainte de primăvară. Culorile maronii şi frigul nu reuşesc nicicum să mă convingă că sunt frumoase. Mai ales când mă gândesc cum arată acelaşi peisaj înverzit, sau în culorile toamnei, sau acoperit de zăpadă ...
Ei, dar acum nu o să stau în casă să aştept primăvara. O să fie frumos, da, dar între timp hai să vedem care e situatia. Sâmbătă am ieşit la o plimbare în Apuseni, cu plecare din satul Ocoliş. Am vizitat cheile Pociovaliştei şi ale Runcului, iar între am şi bălăurit puţin în căutarea unui punct de belvedere. Că doar nu era să mâncăm prânzul fără o privelişte de vis la picioarele noastre. A fost o tură în ritm lejer, o plimbare mai mult, fără ţeluri mari.
Mai jos puteţi vedea câteva poze, iar la finalul articolului v-am pregătit o surpriză: un filmuleţ cu secvenţe din tura noastră.
 |
| priveliştea de la amiază spre Trascău |
 |
| înconjurat |
#5 - Torres del Paine: lacul albastru
Primele ore ale zilei le petrecem lenevind. Ne simţim îndreptăţiţi după ziua de ieri şi nu ne grăbim să ieşim din saci. Nici la micul dejun nu suntem cu ochii pe ceas şi ne pierdem în poveşti cu un cuplu de americani. Adevărul e că suntem şi nevorbiţi după 4 zile în care nu am prea interacţionat cu lume.
Înainte să venim aici mă aşteptam să intrăm în vorbă cu ceilalţi cu uşurinţă, aşa cum a fost în Nepal. Am fost surprinsă să constat că chilienii nu prea ştiu engleză şi că oamenii în general nu sunt foarte deschişi.
Mai târziu pornim spre următorul camping, aflat la doar 3 ore distanţă. Treptat, lăsăm gheţarul în urmă până când ajungem la ultimul punct de belvedere în care îl putem vedea. Aici, deşi vântul bate puternic, îmi e greu să mă despart de priveliştea pe care ne-o oferă. Asta pentru că ştiu că e una dintre cele mai spectaculoase imagini pe care le voi vedea vreodată. Singurul lucru care mă încălzeşte este imboldul dat de Rareş, care îmi spune că trebuie să las în urmă gheţarul pentru a vedea noi locuri cel puţin la fel de frumoase.
În fiecare din cele 5 zile de când suntem aici am văzut ceva nou, ceva ce definea ziua. Şi cum gheţarul a fost elementul specific zilei de ieri, azi trebuie să apară altceva. Ei bine, acel altceva este lacul Pehoe, de un albastru pictat cu acuarele parcă. Prima oară zăresc un colţ doar, însă pe măsură ce coborâm valea care merge direct spre el, pot vedea tot mai mult. Iar când ajungem în camping, ne aflăm pe malul lui.
Campingul Paine Grande se află la doar 30 de minute de mers cu vaporul distanţă faţă de şosea şi este cel mai apropiat de civilizaţie comparativ cu oricare altul din zilele anterioare ale circuitului. Iar asta se vede. Când intrăm în una din multiplele construcţii, ne simţim ca întorşi la civilizaţie. Asta în ciuda faptului că vom dormi tot în cort şi încă nu avem semnal.
Au trecut 5 zile de când avem telefoanele pe modul avion, de când zilele trec într-un ritm mai lent decât acasă. Când eşti atât de departe de civilizaţie, nevoile de bază devin prioritare, iar o dată satisfăcute, după ce te speli, mănânci, dormi şi eşti protejat de frig, nu mai ai nevoie de nimic altceva. Atunci înveţi să trăieşti cu puţine lucruri şi îţi dai seama cât de multe iei de-a gata.
Aşa se explică de ce un minimarket cu un număr decent de produse (nu vă imaginaţi ceva spectaculos), accesul nelimitat la curent electric şi duşurile cu apă caldă ne fac să ne simţim că într-o adevărată metropolă.
Până acum mâncarea a fost în raţii, gândită pentru fiecare zi. Fiind atât de multe zile, bagajul devenea tot mai greu şi am fost nevoiţi să ne punem întrebarea pentru fiecare lucru: avem nevoie de el? Aşa că mâncare am avut doar pentru primele 5 zile cu planul ca în a 6-a să ne refacem proviziile. După ce am luat cu asalt minimarketul, am gătit la primus nişte paste care mie mi s-au părut printre cele mai bune mâncate vreodată, chiar dacă aveau doar sos de roşii ce aducea mai mult a bulion şi puţină brânză. Deşi invizibil, mai avea un ingredient cheie: foamea amplificată de oboseală şi resimţită în toţi porii parcă.
Seara ne retragem în cort. Mi-e teamă că nu vom dormi prea bine pentru că vântul sună cam la fel de tare ca în campingul Dickson şi acolo m-am trezit periodic de-a lungul nopţii. Sper doar să reziste şi de data asta "cortul nostru de plajă", cum îl descriem de fiecare dată când vorbim despre el.
 |
| vreme închisă de dimineaţă |
 |
| ultimul punct de belvedere spre gheţar |
 |
| Laguna Los Pasos, un alt lac pe lângă care trecem înainte să ajungem la destinaţie |
 |
| lacul de care vă ziceam, Pehoe |
 |
| în camping este până şi ponton |
Rezumatul zilei:
distanţă:11 km
durată: 3h
D+: 340m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
Următoarele articole :
#6 - Torres del Paine: ploaia
#7 - Torres del Paine: amfiteatrul
#4 - Torres del Paine: gheţarul
Ne trezim dimineaţă mai devreme decât zilele trecute. Azi avem un drum lung înainte. Afară însă e frig, întuneric şi plouă. O combinaţie care mă ţine nemişcată în sacul de dormit. Nu vreau să ies ... Jumătate de oră mai târziu apare lumina unei frontale pe cort şi primim imboldul de care avem nevoie să ne ridicăm. Când ieşim însă, constatăm ce puteam ghici şi dinăuntru: peste noapte ploaia a transformat campingul într-o adevărată mlaştină.
Ne strângem lucrurile în grabă şi ne îndreptăm spre sala de mese pentru micul dejun. Bine, sala de mese e mult spus. O încăpere care are câteva mese(însă nu destule bănci) şi care reprezintă singurul loc unde putem face focul. Regula asta o predispune din capul locului la supraaglomerare, ceea ce se şi întâmplă dimineţile şi serile. Ne căutăm un loc printre ceilalţi şi în timp ce Rareş se întoarce să strângă cortul, eu pregătesc micul dejun pe un colţ de masă.
La 06:30 suntem gata de plecare. În prima parte a zilei urcăm spre pasul John Gardner. Dacă la început suntem încă în pădure încercând să ne găsim drumul prin noroaiele ce s-au format după ce a plouat toată noaptea, mai târziu ieşim în gol alpin. În dreapta noastră apare un nou gheţar iar în spate putem zări întreaga vale Los Perros. Verdele de jos este în contrast cu zăpada de aici, de sus.
Pe hartă se află un avertisment de vânt puternic în dreptul pasului şi într-adevăr când ajungem acolo îl putem simţi tăindu-ne obrajii. Chiar şi aşa, nu e la fel de puternic ca în prima zi şi acum suntem convinşi că păţania noastră de atunci a fost o excepţie.
Imediat ce ajungem sus, îl zărim. Pe partea cealaltă se află gheţarul Grey. Ştiu că cel de ieri mi s-a părut imens, dar în comparaţie cu ce vedem acum era un copil. Gheţarul porneşte de undeva din fundul văii şi nu îi putem vedea capătul. Declar pe loc că n-am mai văzut niciodată ceva similar. Vorba aia: n-a văzut neam de neamul meu aşa ceva!
Dacă atunci când facem trecerea prin pas ninge şi viscoleşte şi nu avem vizibilitate prea mare, la vreo 10 minute după norii îi fac loc cerului albastru. Mai aşteptăm câteva minute şi acum putem vedea totul clar. În spate mai e un munte şi de pe el coboară un alt gheţar. Ce frumos e ...
Continuăm coborârea care e foarte abruptă chiar şi după ce părăsim golul alpin şi reintrăm în pădure. La 5 ore de la plecare ajungem în campingul "Campamento Passo", aflat puţin după jumătatea drumului nostru. Suntem deja destul de obosiţi şi mai avem de străbătut 10km estimaţi la vreo 5 ore. Distanţele şi diferenţele de nivel nu sunt deloc de speriat, însă rucsacii mari fac ca totul să capete alte dimensiuni. În plus, cam toată ziua vremea a fost mohorâtă şi asta îmi cam scade moralul.
Coborâm pe Valea Grey, în paralel cu gheţarul, asupra căruia avem periodic puncte de belvedere. Cele 2 poduri pe care le traversăm şi care ne duc deasupra hăului ne fac inimile să bată mai tare. Gheţarul se termină în lac şi când ajungem în dreptul lui încep să vină oameni din sens opus. Asta nu poate însemna decât că suntem aproape.
Când intrăm în camping suntem lihniţi de foame şi epuizaţi. A fost o zi grea şi o simt cu fiecare părticică a corpului. Totul doare. În acelaşi timp însă a fost şi ziua cu cel mai frumos peisaj de până acum.
 |
| urcând spre pasul John Gardner |
 |
| gheţarul Grey |
 |
| hai să mai stăm un pic |
Rezumatul zilei:
distanţă:15.6 km
durată: 8h30min
D+: 830m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
Următoarele articole :
#5 - Torres del Paine: lacul albastru
#6 - Torres del Paine: ploaia
#7 - Torres del Paine: amfiteatrul
#3 - Torres del Paine: pădurea
Şi azi pornim printre primii din camping. La puţin timp de la plecare, putem vedea de undeva de sus gheţarul Dickson şi lacul cu acelaşi nume. Intrăm apoi în pădure şi dintr-o dată mă simt ca acasă. Mirosul, foşnetul frunzelor, susurul râului care se aude undeva în depărtare, toate îmi sunt familiare. În plus, nu sunt ţânţari, vânt sau soare puternic.
Înainte să venim aici am citit pe blogurile altora că vremea ar fi foarte schimbătoare. Nu că nu i-am crezut, dar e altfel când experimentezi pe pielea ta. Deşi suntem abia în a treia zi, nu doar o dată m-am regăsit bătută de ploaie, soare şi vânt, toate în acelaşi timp. Şi asta m-a făcut să apreciez mai mult momentele calme, ca cele de acum.
Timpul zboară şi înainte să ne dăm seama ajungem la panoul care semnalează ultimii 2km. Ce se schimbă în partea finală este ... totul! Lăsăm pădurea şi ieşim într-o zona cu grohotiş, unde vântul este din nou stăpân. În acelaşi timp, drept răsplată parcă apar în faţa noastră gheţarul si lacul Perros. Este prima oară când văd un gheţar atât de mare, de atât de aproape. Nu-mi vine să cred cât de imens este. În acelaşi timp, imobilitatea îl face parcă şi mai impunător.
După, de parcă nu ar fi fost suficient cât am văzut azi, zărim în depărtare o căprioară. Îmi imaginez că suntem primii care ajungem azi pe aici şi nu a avut timp să se facă nevăzută. Surprinzător însă, pe măsură ce ne apropiem de ea nu se sperie de noi şi o putem studia în voie. Pare a fi un mascul, pentru că are coarne şi este destul de micuţ ca statură.
[Deşi atunci nu ştiam, căprioara aparţine unei specii numită huemul şi este specifică Anzilor.]
După ce terminăm şedinţa foto, ne pornim fără să ştim cât mai avem exact. Mă bucur când ajungem în camping la scurt timp după ce intrăm iar în pădure. Noaptea trecută vântul a fost extrem de puternic şi m-a făcut să îmi pun din nou problema că nu va rezista cortul. Vântul cobora de undeva de pe munte cu un zgomot care îi prevestea puterea şi creştea pe măsură ce se apropia de noi. M-am trezit periodic din cauza lui. Acum mă bucur că cel puţin azi nu vom avea problema asta pentru că suntem la adăpost.
Mâine va fi cea mai grea zi. Vom trece prin pasul John Gardner. Traseul este estimat la 11 ore şi probabil că atât va dura pentru că până acum am fost extrem de aproape de estimări. Ştiu însă că şi peisajele vor fi pe măsură, aşa că aştept cu teamă şi nerăbdare în acelaşi timp.
Rezumatul zilei:
distanţă:12 km
durată: 4h30min
D+: 460m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
Următoarele articole :
#4 - Torres del Paine: gheţarul
#5 - Torres del Paine: lacul albastru
#6 - Torres del Paine: ploaia
#2 - Torres del Paine: delta de Patagonia
Seara şi dimineaţa vântul se opreşte şi atunci se face linişte. Prima oară am observat aseară, când m-am trezit şi nu ştiam ce lipseşte. A trebuit să treacă ceva timp până mi-am dat seama: puteam să îmi aud gândurile. Iar de dimineaţă a fost la fel.
Când m-am trezit la ora 6, după vreo 12 ore de somn şi am văzut că vântul lipseşte am ieşit nerăbdătoare din cort. Nu de alta, dar să nu pierd momentul. Spre dezamăgirea mea însă, asta a făcut să apară nişte ţânţari ... ce zic eu ţânţari, nişte vampiri capabili să ajungă la sângele tău indiferent de câte haine ai pe tine! Prăpăd au făcut din noi.
Nu ştiu dacă din cauza asta sau a faptului că dormiserăm suficient, cert este că am plecat printre primii din camping. Bine, ce-i drept, am înţeles de ieri că ne ajută să fim în contratimp cu ceilalţi. Altfel stăm la coadă peste tot: la baie, la duş, la masă.
În prima parte a zile intrăm într-un fel de deltă de Patagonia. Lipseşte stufărişul, dar sunt prezenţi ţânţarii, apa şi păsările. Peisajul este încă deluros, pentru că munţii i-am lăsat în spate ieri. Mai târziu însă cotim la 90 de grade şi încep să reapară.
La jumătatea drumului ajungem în punctul de control Coiron, unde salvamontul se asigură că avem rezervări pentru următoarele zile. Îl întreb ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ajuns până aici fără rezervări, după o zi jumătate de mers şi răspunul e simplu: ne-am fi întors înapoi. Pfiu, bine că nu e cazul nostru.
A doua parte a traseului nu are diferenţă de nivel aproape deloc. Mergem prin căldură iar ţânţarii ne însoţesc in continuare. Obosiţi şi înfometaţi începem să urcăm o pantă anevoios. Apoi îl zărim: campingul Dickson. Pe o pajişte verde, înconjurat de lac din două părţi. Şi pe o parte se află o bucată imensă de gheaţă care încearcă să reziste puterii apei. Iar mai departe, munţii.
După-amiezele le petrecem în camping. Putem face duş iar asta mă bucură tare pentru că îmi creşte confortul. Apoi mâncăm, citim şi ne bucurăm de peisaj. Seara ieşim pe malul râului şi simt că asta e Patagonia pe care o văzusem în poze. Cu gheţari, ape albastre şi munţi.
Rezumatul zilei:
distanţă:18 km
durată: 4h
D+: 380m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
Următoarele articole :
#3 - Torres del Paine: pădurea
#4 - Torres del Paine: gheţarul
#5 - Torres del Paine: lacul albastru
#1 - Torres del Paine: vântul
În Torres del Paine sunt două trasee importante: aşa-numitul W şi O-ul, care îl închide pe primul. W-ul este cel mai popular, pentru că e nevoie de doar 3-4 zile pentru a-l parcurge şi acoperă partea cea mai spectaculoasă a parcului. O-ul în schimb este pentru drumeţii de cursă lungă. Noi ne-am dorit să simţim parcul departe de aglomeraţie, să ne bucurăm în voie de el şi am ales a două variantă. Mai jos, puteţi vedea o imagine de ansamblu a traseului împărţit pe zile. Azi, vom povesti despre prima zi.
Noaptea trecută am petrecut-o în Puerto Natales, într-un camping. Dimineaţă ne-am trezit înainte să sune ceasul, iar la 7:30 eram deja în autobuz, în drum spre parc.
Ieri am înţeles că Patagonia înseamnă întinderi mari fără urmă de locuitor. Oriunde te uiţi poţi zări câmpuri, lacuri, oi, dar nu aşezări omeneşti. Azi am văzut pentru prima oară lame, iar peisajul a fost complet.
La intrarea în parc, autobuzul se opreşte şi urcă o doamnă îmbrăcată în uniformă. Ne explică procesul pe care trebuie să îl urmăm: 1 - completăm un formular, 2 - plătim taxa, 3 - ne ridicăm harta, 4 - urmărim un video. Totul este foarte bine pus la punct. Cred că altfel nu ar face faţă numărului imens de turişti. Când ne aşezăm la coadă, suntem alături de sute de oameni. Cu toate astea, înaintăm repede. Sunt impresionată mai ales de partea cu video-ul. În mai puţin de 3 minute ne sunt prezentate regulile de bază ale parcului: să nu aprindem focul decât în locurile special amenajate, să luăm gunoaiele cu noi şi să mergem doar pe potecile amenajate. Se insistă mai ales pe prima şi îmi amintesc că nu demult a fost un incendiu mare aici. Nu-mi amintesc detaliile, trebuie să citesc acasă mai multe.
În ultimii ani au fost mai multe incendii mari, toate cauzate de turişti. Cel mai recent este cel din 2011, cauzat de un israelian care a ars 176km2 din rezervaţie. Înainte de el a mai fost unul în 2005, provocat de un ceh, care a distrus şi el 155km2.
Mai târziu, după încă un drum de 8km cu următorul autobuz, suntem la intrarea în parc. Cu rucsacii în spate, pornim spre campingul Seron. Estimarea este de 4 ore, deci ar trebui să fie o zi uşoară.
Vântul bate în rafale, însă nu e nimic de speriat. Primul semnal de alarmă îl primim în timpul unei pauze, când privesc în dreapta şi văd un mini-uragan venind spre noi. Strig repede: "Rareş!" şi mă întorc cu spatele. Apoi ne continuăm drumul şi rafalele încep să devină normalitate.
În curând însă devin tot mai dese şi mai violente. Acum sunt nevoită să mă ţin de Rareş. Progresăm mult mai lent pentru că trebuie să ne întoarcem cu spatele spre vânt constant. Asta până când reuşeşte să ne doboare. Se întâmplă într-un vârf local, unde pare că tatăl tuturor vânturilor îşi face apariţia. În 2 secunde suntem amândoi pe jos şi ne târâm înapoi într-o încercare disperată de a ne adăposti. Ochelarii şi bufful îmi zboară de pe cap şi îmi iau în gând adio de la ei. La scurt timp după, apare un alt grup care înaintează cu pas vioi. Un băiat îmi recuperează lucruile şi mi le aduce înapoi. Nepăsători, continuă drumul până când îi loveşte şi pe ei, cu toată puterea. Scena se repetă şi acum suntem 7 oameni adunaţi ca nişte curci plouate. Rafalele ne lovesc tot mai tare şi ştim că probabil e locul cel mai rău de pierdut vremea. Încercăm să mai plecăm o dată cu Rareş însă de data asta e şi mai rău. Este doborât cu tot cu rucsacul de peste 20 de kilograme. Ne retragem pentru a doua oară şi începem să ne întrebăm dacă vom putea trece.
Apoi îşi fac şi ceilalţi curaj să încerce încă o dată. Noi aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Nu de alta, dar nu vrem să cădem ca popicele, unii peste alţii. Cu greu, după încă o pauză undeva în vârf, reuşesc să treacă. Ok, acum e rândul nostru. Ne punem rucsacii în spate, aşteptăm să treacă şi rafala asta şi gata! Ne ridicăm şi plecăm. În vârf aproape că suntem iar doborâţi şi pentru o clipă am senzaţia că nu vom reuşi, dar în final trecem cu bine şi ne alăturăm celorlalţi. Aici, într-o lume normală, încă bate vântul foarte tare, dar relativ la ce tocmai am văzut, e mult mai bine.
Urmează o coborâre în care vântul îşi pierde tot mai mut din putere şi care culminează cu o pădure. Ah, ce bine e! "Ca o plimbare în parc", declară Rareş. Ne-a luat câteva ore doar să ne călim. Dar asta nu înseamnă că nu ne facem griji. Griji că nu va rezista cortul, sau că nu vom rezista noi. Mă întreb dacă ce am trăit noi azi e normal. Cred că vom afla în zilele următoare. După masă răsuflăm uşuraţi când ajungem în camping. Uf, n-a fost deloc uşor.
 |
| mulţimea |
Rezumatul zilei:
distanţă:14 km
durată: 4h25min
D+: 300m
Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia. Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.
Următoarele articole :
#2 - Torres del Paine: delta de Patagonia
#3 - Torres del Paine: pădurea
#4 - Torres del Paine: gheţarul
în drum spre capătul lumii - patagonia
Suntem pe ultima sută de metri înainte de Patagonia. Luni decolăm spre Chile, ţara care ne va fi gazdă timp de o lună. Am emoţii din nou. Şi un nod în stomac. Cred că e teama de necunoscut, faptul că nu ştim ce înseamnă normalitatea acolo, cum zice Rareş.
Săptămâna asta am început să citesc cu frenezie toate blogurile legate de Torres del Paine, sau El Chalten. Ce ne luăm de mâncare, ce echipament ne trebuie, putem face duş acolo? Dar să ne încărcăm bateriile? Ce surse de apă sunt? Treptat am aflat răspunsul la fiecare întrebare.
Planul este să zburăm spre Santiago de Chile, iar apoi, 2 zile mai târziu spre Punta Arenas. Primul parc pe care îl vom vizita este printre cele mai celebre din Patagonia, Torres del Paine. Acolo vom parcurge aşa numitul circuit "O", circuit ce înconjoară formaţiunea care dă şi numele parcului. Am ales să parcurgem traseul lung şi nu cel scurt, "W" pentru că vrem să simţim locul şi să ne îndepărtăm de aglomeraţie.
E în mine o nevoie de a fi departe de civilizaţie, de maşini şi blocuri, de a încetini ritmul alert care a devenit regulă în viaţă de zi cu zi. Şi nevoia asta mă împinge să petrec zile întregi pe munte. Acolo zilele devin lungi iar noi avem dintr-o dată timp. Timp să ne uităm în noi şi la cei de lângă noi, timp să absorbim frumosul care ne înconjoară şi să ne amintim să fim recunoscători.
Un aspect pentru care nu îmi fac griji este temperatura. Deşi mergem la capătul lumii, acolo e vara iar noi plecăm de la -10 grade în Cluj. În plus, în ultima vreme am tot făcut ture de iarnă iar corpurile noastre sunt adaptate la frig.
Pe parcursul lunii nu vom face postări noi pe blog. În schimb, dacă vreţi să ne urmăriţi şi să aflaţi veşti despre noi ne puteţi urmări pe contul de facebook al paginii, sau pe conturile noastre de instagram (al meu şi al lui Rareş). Probabil că pe instagram vom pune cel mai des poze şi cât de cât "live".
Gata, mă întorc la împachetat. "Ne auzim" la întoarcere. :)
apusuri, prieteni şi zăpadă în maramureş
De când mă ştiu mi-a displăcut importanţa care se dă nopţii ce marchează trecerea dintre ani. În fiecare an inevitabil, încă de pe la sfârşit de noiembrie încep să fiu întrebată: ce faci de rev? De parcă trebuie neapărat să faci ceva şi mai mult decât atât, să planifici cu o lună înainte. De parcă statul acasă, cu o ciocolată caldă în mână şi cu timp pentru tine în care să te gândeşti la ce a fost şi la ce urmează nu e o opţiune. Nu, trebuie neapărat să mergi undeva.
Ei bine, eu demult îmi doresc să stau într-un an degeaba acasă. Şi am crezut că o să fie anul ăsta însă n-a fost să fie. Asta pentru că propunerea Adrianei de a petrece un weekend pe munte alături de oameni faini era o propunere de nerefuzat în orice perioadă a anului, în nici un caz pentru că a venit acum.
Vineri plecăm spre Vişeu iar seara stăm la poveşti cu Adriana şi Florin, iar mai târziu cu ceilalţi musafiri. Mergem la somn destul de repede pentru că a doua zi vrem să ne trezim devreme. Avem planuri mari.
Sâmbătă, în ultima zi din an pornim spre staţiunea Borşa. Între timp ni s-au alăturat şi Cosmin şi Cornelia. Cu ei vom urca cu telescaunul iar de acolo vom face o tură pe bocanci pe creasta Rodnei. Ceilalţi sunt echipaţi cu schiuri de tură, aşa că au alte planuri.
Aflată în telescaun privesc pârtia de deasupra. Copacii sunt albi iar urmele de ratrac sunt tăiate de primii schiori. Inspir adânc şi simt: miroase a iarnă. Soarele şi-a făcut deja apariţia, însă doar pentru a da peisajului strălucire. E abia începutul zilei, dar presimt că va fi una reuşită.
Imediat ce coborâm din telescaun începem să urcăm ultima parte din pârtie. Teleschiul amenajat pentru ea nu e pornit azi, aşa că aici suntem doar noi. La final ieşim într-o zonă mai plată, unde dăm de zăpadă pufoasă. Numa' bună de jucat prin ea. Constat însă că nu am nici un partener de joacă. Ştiu însă că mă pot baza pe Florin, pentru că ne-am mai rostogolit prin zăpadă şi cu alte ocazii. Îl aştept deci cu nerăbdare.
Când apare, competiţia de înot prin nămeţi poate începe! Imediat ce se dă startul, începe cu stilul crawl, care îi dă un avans ce pare greu de recuperat. Îl anunţ că înotăm bras, nu crawl şi îl prind repede de un picior. Singura mea şansă rămasa. Oboseşte şi încep să recuperez. Târâş grăbiş fac progrese dar tot e mai puternic ca mine. Trecem linia de finish la egalitate, epuizaţi, dar mulţumiţi că am dat totul. A fost o competiţie strânsă, în care câştigătorii suntem amândoi.
Acum că mi-am făcut damblaua, putem porni din nou la drum. Şi ne îndreptăm spre Vârful Musceta, pe acelaşi traseu pe care am mers şi anul trecut. Aici suntem în creastă, iar priveliştea ne lasă fără cuvinte pentru o clipă. Nu prea mult însă, pentru că este amiază deja iar stomacul meu îşi cere tributul. Nu am mâncat nimic până acum şi încep să nu mai am energie. Găsim imediat un loc ferit de vânt şi ne aşezăm la masă. Vorba vine. Între timp, doi indivizi se apropie de noi, dinspre Vârful Galaţului. Au încercat să înainteze mai mult pe creastă dar au dat de zăpadă până la brâu şi au renunţat. Se vor întoarce în staţiune. Şi noi tot acolo vrem să mergem şi sperăm să putem trece. Anul trecut era mult mai puţină zăpadă decât acum şi a fost uşor. Acum treaba pare serioasă.
Terminăm prânzul şi ne pornim. Două-trei sute de metri şi gata: suntem în zăpadă de un metru. Ajungem în zona unde ceilalţi doi au renunţat iar lucrurile nu par să se îmbunătăţească. Ce facem, mai mergem? Decidem să mai încercăm totuşi puţin. La scurt timp după, surpriză: ieşim pe gheaţă. Asta a fost deocamdată.
Pe vârf facem poza de grup. Nu de alta, dar chiar e un moment pentru care am muncit o grămadă şi am vrea să îl memorăm. Între timp soarele a mai coborât iar de aici putem vedea de jur împrejur. Peisajul e perfect.
De aici pornim inapoi pe acelaşi traseu spre maşină. Partea asta se desfăşoară cam aşa: facem trei paşi, ne oprim să ne uităm înapoi, spre soare, mai facem 3 paşi şi ne uităm înainte, apoi în lateral, apoi ne amintim că trebuie să mergem. E prima oară când îmi doresc ca ochii să poată cumva cuprinde mai mult, pentru a putea vedea tot peisajul deodată. Acum cerul a luat foc parcă şi a devenit roşu de-a dreptul. Da, e adevărat, viaţa bate filmul.
Ajunşi pe Vârful Musceta aprindem frontalele. Prima parte de coborâre e puţin mai dificilă şi avem nevoie de vizibilitate. Trecem de ea mai repede decât ne aşteptam şi ne continuăm drumul. Următorul obiectiv: vârful pârtiei. Eu îmi amintesc că e destul de aproape de aici, însă se dovedeşte că nu stau foarte bine cu memoria. După ce terminăm coborârea de pe vârf urmează o mică urcare, apoi puţin plat, o nouă coborâre (nu trebuia să ajungem deja? ), din nou plat, iar o urcare (sigur suntem pe traseul bun?) şi în final vedem instalaţiile teleschiului. Acum cerul e plin de stele, iar noi mai avem 2,5 km de pârtie de coborât.
Ăsta e momentul în care îi vine lui Cosmin ideea: avem nişte pungi? Am putea profita cu adevărat de pârtie. Găseşte el una şi încearcă, încearcă şi Cornelia iar apoi îmi dau seama că am şi eu una prin rucsac. Ia să vedem cum funcţionează treaba asta. Da, trebe să fie pantă puţin mai mare şi să mă las pe spate. Dar funcţionează. Parcurg restul traseului alternând între târât, alunecat şi mers. Ca în copilărie.
Revenim în Vişeu seara, cu vreo 4 ore înainte de revelion. Ce faină a fost ultima zi din 2016. Trecerea dintre ani o facem pe uliţă, cu steluţe care nu se aprind în mână (şi îmi luasem vreo 3, aşa de mult îmi plac), cu artificii, cu oameni dragi aproape şi cu un "La mulţi ani!" urat din inima. Bine ai venit 2017! Sper să fii cel puţin la fel de fain ca predecesorul tău. Ştacheta e destul de sus, să ştii.
Noaptea continuă cu muzică, poveşti şi mimă. Despre asta nu vă spun prea multe... bine, poate merită menţionat momentul în care ghiceam un cuvânt despre care aflasem că începe cu "piro" şi se termină cu "nist". Ce cuvânt poate fi asta? Pironist? întreb eu naiv. Lui Cosmin nu-i vină să creadă că nu ghicim iar echipa adversă e pe jos. Noroc cu Rareş care rosteşte cuvântul căutat cu atâta trudă: "pirotehnist". Uf, ce greu a fost.
A doua zi de trezim cu greu. Resimt tura de ieri şi noaptea dormită pe jumate doar. Dar chiar şi aşa nu pot să nu mă entuziasmez la gândul că vom merge pe dealurile de lângă Vişeu, ştiute de Adriana şi Florin. Şi se dovedeşte că am toate motivele să fiu nerăbdătoare pentru că şi apusul şi dealurile sunt pe măsura aşteptărilor.
Seara revenim în Vişeu iar apoi înapoi în Cluj. Ce fain a început anul.
COLŢUL TEHNIC
Rezumat:
distanţă: 17 km
D+: 880m
timp:8h 40min
cum a fost în 2016 şi ce-mi doresc de la 2017
2016 a fost un an plin, în care am trăit o grămadă de aventuri, am călătorit cu fiecare ocazie şi am căutat muntele mereu. Pe de altă parte însă nu vreau să creez impresia că a fost un an roz în totalitate. Au fost momente în care am fost supărată sau chiar am plâns cu lacrimi amare. Dar în acelaşi timp am primit câteva lecţii pe care sper că nu le voi uita prea curând.
Revenind la lucruri mai vesele, să vă spun câteva lucruri care s-au întâmplat anul ăsta şi merită menţionate:
- Am făcut prima noastră proiecţie, despre Nepal. Rareş a făcut o selecţie a fotografiilor şi a petrecut peste o săptămână, seară de seară, pentru a le prelucra. Apoi a urmat montajul, când le-am legat într-un video cu soundtrack şi legături între momente care să aibă sens. Când a rulat proiecţia, am povestit pas cu pas călătoria noastră. Şi am simţit că o retrăiesc. Era ce aveam nevoie pentru a încheia capitolul ăsta şi a ne îndrepta spre noi destinaţii.
- Ne-am apucat de căţărat. Şi ne-a plăcut. De-a lungul verii am încercat să profităm de cât mai multe după-amieze pentru a merge la stâncă. Căţăratul mă provoacă şi mă pune în situaţii noi, mă obligă să găsesc soluţii şi să îmi depăşesc limite, fie ele fizice sau mentale. Sunt încă la început şi nu ştiu dacă voi simţi vreodată că am trecut de nivelul de începători, însă am de gând să continui şi să încerc să fiu cât de bună pot.
- Am alergat cel mai bine de până acum. Asta sper să pot spune la finalul fiecărui an, pentru că mereu îmi doresc să fiu mai bună decât am fost. În 2016 m-am bucurat în special de X2 Race, unde am avut un timp cu aproape 2 ore mai bun.
- Am ajuns pentru prima oară pe Vf. Moldoveanu. Deşi nu ne-am propus neapărat, întâmplarea a făcut să nimerim într-o tură care ne-a dus într-acolo. M-am bucurat să ajung în sfârşit pe vârful cel mai înalt din ţara noastră.
- Am văzut Dolomiţii pentru prima oară. Oricine i-a văzut spune că sunt incredibili şi în sfârşit am înţeles de ce. Mi-au plăcut atât de mult încât în timp ce eram acolo, mintea mea încerca să caute soluţii pentru a reveni cât mai curând. Şi mai aveam de stat zile bune. Dolomiţii mi-au intrat în suflet şi m-au făcut să înţeleg că frumuseţea munţilor nu e dată neapărat de înălţimi. Abia aştept să revin.
- Am mers alături de părinţii mei în Piatra Craiului. Tura pe traseul "La lanţuri" ne va rămâne vie în amitire tuturor. Dacă lor din cauza dificultăţii ei, mie pentru că a fost o zi în care le-am avut pe toate: pe Rareş, părinţii mei şi muntele. În plus am fost atât de mândră de ei. Pentru că au rezistat, pentru că au fost curajoşi, pentru că nu s-au plâns. Pentru că am înţeles că, fără să ştiu, de la ei am primit câteva lecţii importante care m-au ajutat în viaţă.
- Am dormit prima oară în cort iarna şi n-am murit. E-adevărat că salvarea noastră a fost plăpumoiul care a făcut să ne fie chiar cald. Aşa am revăzut Valea Cernei, de data asta îmbrăcată în alb.
Cam astea sunt lucruile de care sper să nu uit vreodată. Pentru fiecare din ele sunt recunoscătoare, pentru că ştiu că au fost un dar.
Un alt aspect ce merită analizat este blogul nostru, care în 2016 a împlinit primul lui anişor. Ce s-a întâmplat în mediul virtual:
- Am scris primul articol în limba engleză. Mi-ar plăcea să fac asta mai des, îmi propusesem demult să o fac. Şi am început cu primul, despre Retezat. Mi s-a părut o ocazie bună pentru că fusese cu noi şi Tiago, care nu înţelege româna.
- Am schimbat logo-ul. Cu ajutorul verişoarei mele, avem un logo nou, desenat de ea.
- Am scris primele articole care nu sunt relatări ale turelor. Am povestit despre cum ne planificăm noi o călătorie lungă, sau despre ce bloguri citesc.
- Am scris 42 de articole. Nu a fost uşor. Pentru fiecare articol avem nevoie în general atât eu cât şi Rareş de două seri dintr-o săptămână. Dar ne place. Cu fiecare articol retrăiesc tura şi îmi place să cred că o transpun în neuitare. Pentru că o dată scrisă, pot reveni oricând la ea.
Tot anul asta mi-am făcut şi contul de instagram. Iată care sunt cele mai bune 9 poze:
În final, câteva statistici legate de anul ce se încheie:
- 790 de kilometri alergaţi cu 18800m diferenţă pozitivă de nivel
- 260 de kilometri bicicliti cu 5600m diferenţă pozitivă de nivel
- 16 masive montane din România vizitate
- 3 semimaratoane montane
- 91 de zile petrecute pe munte
Ce-mi doresc de la 2017? Am încercat să fac o listă de obiective concrete, cuantificabile. Aşa voi şti anul următor dacă le-am îndeplinit sau nu. Câteva dintre ele sunt:
- Să alerg mai bine. Concret, mi-ar plăcea să ajung în sub 5 ore la linia de finish la X2Race.
- Să ajung în Alpi. Poate în Dolomiţi, poate altundeva.
- Să văd Cheile Nerei.
- Să ajung în Patagonia. Biletele sunt luate şi în curând ne vom urca în avion spre o destinaţie la care visăm de ceva timp.
Fiecare zi petrecută în mijlocul naturii şi a munţilor e o zi câştigată pentru mine, iar obiectivele astea adunate contribuie la obiectivul mai mare de a fi pe munte cât mai mult.
oameni din trascău
Dimineaţă ne trezim din nou devreme pentru a pleca pe dealuri. A sosit ziua în care mergem la colindat pe la bătrânii de pe Valea Poienii. Pentru mine este al doilea an consecutiv când mă alătur grupului.
Fiecare dintre noi a pregătit câte un pachet sau mai multe cu produse alimentare de bază (faină, ulei) şi ce a mai crezut de cuviinţă. În timp ce se crapă de ziuă, pornim spre satul Sub Piatră, unde vom lăsa maşinile. Suntem în jur de 20 de oameni.
Afară este ger şi asta mă sperie. Căldura de acasă m-a făcut să uit de realitatea de afară şi am impresia că nu m-am îmbrăcat destul de gros.
Prima casă la care ajungem este cea a lui Victor. Îl cunosc de anul trecut. Aici însă pare să nu fie nimeni acasă şi suntem nevoiţi să ne continuăm drumul, cu speranţa că îl vom găsi la întoarcere. La scurt timp după ce plecăm apare Victor şi ne strigă să ne întoarcem. Ne văzuse de undeva de pe deal. Revenim la el şi ne punem pe cântat. Am pregătit câteva colinde şi ne bucurăm să simţim atmosfera de sărbătoare atunci când le fredonăm.
De la Victor aflăm şi unde mai găsim locuitori în sat şi câţi mai sunt: 14 case locuite în total. De aici începe pelerinajul nostru din casă în casă. Unii sunt singuri, cum e Ştefănuţ, alţii sunt câte doi. Fiecare cu povestea lui, cu bucuriile şi supărările lui.
 |
| Victor |
 |
| Ştefănuţ |
 |
| Viorel |
Mai târziu facem cale întoarsă spre drumul principal al satului. Aici, surpriză: întâlnim vreo 10 maşini 4x4. Intrăm în vorbă cu oamenii şi aflăm că este vorba despre o acţiune organizată, în cadrul căreia străbat toate văile din împrejurimi pentru a le oferi ajutoare celor care au nevoie. Brusc am sentimentul că pachetele noastre pălesc în faţa sacilor pe care îi oferă ei, alături de cizme de cauciuc noi. Aş fi vrut să cred că facem o diferenţă, dar acum înţeleg că nu chiar.
 |
| cu cine aţi votat? cu partidul nostru dintotdeauna... |
Seara ne întoarcem spre maşini grăbiţi de întunericul care ne învăluie treptat. Soarele se retrage uşor, însă înainte ne oferă un spectacol de zile mari. Cerul e atât de roşu încât nu-mi vine să cred că e real. Dacă până acum ne grăbeam, brusc ne-am oprit pe loc şi savurăm cu toţii momentul. Eu simt că e o clipă pe care vreau să o pun cumva deoparte în tolba cu amintiri iar atunci când mă voi întoarce la ea îmi doresc să fie la fel de vie.
prin cătune pe valea cernei
După prima noapte dormită iarna vreodată în cort, a doua nu ne speria deloc. Ştiam la ce să ne aşteptăm, cu o zi înainte nu ne fusese frig deloc, deci nu aveam motive de îngrijorare. În realitate a fost mai frig decât în noaptea anterioară, iar pe la 4 dimineaţa am făcut ochii mari. E adevărat că pe de o parte îmi era puţin frig, însă pe de alta aveam deja vreo 10 ore de somn. Pur şi simplu nu mai intra! Am reuşit totuşi cumva adorm din nou şi aşa am trecut cu bine de a doua noapte.
Sâmbătă era ziua pe care o aşteptam cu nerăbdare pentru că se anunţa însorită. Când am ieşit din cort însă, cerul nu era complet senin. Dar oricum era mult mai bine decât în ziua anterioară şi promitea.
Planul zilei: Ineleţ. Citisem de atât de multe ori despre cătunul izolat la care poţi ajunge doar urcând scări, încât nerăbdarea mea crescuse la maxim. Abia aşteptam.
[Ineleţ este unul dintre cele 5 cătune care formează satul Scărişoara din comuna Cornereva, alături de: Cracu Mare, Crouri, Ţaţu şi Gura Iuţii.]
După ce luăm micul dejun la pensiune, o luăm uşor din loc. Găsim intrarea în traseu uşor. Este semnalizată de multele maşini parcate aici. Oare toţi turiştii de pe Valea Cernei merg azi în Ineleţ?
La scurt timp după ce intrăm în traseu, ajungem la celebrele scări. De departe nu par prea sigure dar de aproape mă conving că n-am de ce să-mi fac griji. Le lăsăm repede în urmă şi după un urcuş susţinut ieşim deasupra văii, pe care o putem admira în bătaia soarelui. Dacă jos zăpada lipseşte cu desăvîrşire, aici şi-a făcut apariţia şi face ca peisajul să strălucească sub cerul albastru.
Indicatorul de jos ne trimitea spre biserica din Ineleţ, iar pe măsură ce am urcat, am putut citi diferite rugăciuni inscripţionate în lemn. În plus, din loc în loc zăreai câte o băncuţă pe care să poţi poposi. Pentru cei de aici biserica a rămas centrul lucrurilor iar drumul spre ea nu este doar o călătorie fizică, ci şi una spirituală. Şi care loc ar fi mai potrivit pentru a-ţi aminti de Dumnezeu, dacă nu unul ca ăsta, aflat în mijlocul frumosului şi înconjurat de linişte.
Ajunşi la bisericuţă, meditaţia ne este întreruptă de zarva provocată de un grup mare aflat şi el în vizită. Era prea bine, prea linişte până acum, ca să nu ne grăbim să ne întoarcem la ea. Ne continuăm drumul la scurt timp, pentru a ajunge la şcoala satului şi la primele case. Construite direct în pantă, casele astea seamnă cu nişte brazi agăţaţi de munte. De neclintit, te fac să te miri că rămân drepte şi nemişcate. Mă gândesc la oamenii de aici, la vieţile lor şi îmi dau seama că toată viaţa lor fie urcă, fie coboară. Singurul loc în care calcă pe drept este în casă, dar cât timp petrece acolo un ţăran de fapt? Dealurile ăstea devin brusc o metaforă a vieţii in timp ce locul parcă păstrează o înţelepciune ancestrală.
Continuăm apoi şi în curând zărim în depărtare un copil. Ne apropiem de el timid. Ne priveşte, zâmbeşte şi ne salută bucuros. Îl întrebăm dacă putem coborî pe acolo spre şosea şi ne confirmă. Pe unde merge şi el e direcţia. Îl urmăm deci, însă începe să alerge prin zăpadă. Are cu el o plasă de rafie jumate cât el, pe care o târâie grăbit prin zăpadă. În depărtare putem zări o femeie care îl aşteaptă. Când îi ajungem, îi întrebăm dacă locuiesc acolo. Da, fac parte din una din cele 4 familii rămase în Cracu Mare. Băiatul, Nicuşor, este unul din cei trei copii. La biserică merg tocmai la cea din Ineleţ, aflată la cel puţin o oră distanţă, unde se ţine slujba o dată la 2 săptămâni. Între timp am ajuns în dreptul casei lor, unde apar şi ceilalţi fraţi (o faţă şi un băiat). Aş mai fi întrebat multe, aş fi vrut să ştiu din ce trăiesc, cum trec peste iarnă, dacă au fost vreodată în oraş şi cam cât de mare este lumea lor? Simţeam însă că deja am pus multe întrebări şi nu vroiam să întru cu forţa în sufletele lor.
După ce le dăm "bună ziua" ne continuăm drumul. Iar la câteva minute după, ni se deschide în faţă o privelişte de zile mari. Din nou putem zări întreaga vale. Cum trăiesc oamenii ăştia cu frumosul la picioarele lor, atât de izolaţi... Oare se simt singuri? Sau îşi sunt suficienţi unii altora?
Începem imediat coborârea şi ne luăm elan. Suntem însă opriţi de lătratul unor câini, ce vin hotărât spre noi şi nu par deloc prietenoşi. Pentru o clipă îmi stă inima în loc, dar reuşim să îi lăsăm în urmă. Ajungem în vale la scurt timp după.
Se încheie astfel ziua în care am învăţat despre izolare şi solitudine, despre frumosul din simplitate şi ne-am amintit despre credinţa adânc înrădăcinată în conştiinta poporului nostru.
COLŢUL TEHNIC
Rezumatul zilei:
distanţă: 11.2 km
D+: 760m
timp: 4h15min
pe valea cernei de 1 decembrie
Ne-am hotărât să plecăm spre Herculane cu vreo 3 zile înainte abia. Deşi aveam înaintea noastră 5 zile întregi libere, un vis pe care reuşim să îl împlinim de regulă cu multe calcule făcute anterior şi cu sacrificiul câtorva zile preţioase de concediu, de data asta nu ne-am organizat din timp. Ultima perioadă a fost puţin aglomerată pentru noi şi nu ne-a rămas nici măcar energia de organiza ceva. Bine, de stat acasă oricum nu se punea problema. Undeva tot trebuia să mergem.
Iniţial ne gândeam la Bucegi. Dar am sunat la Mălăieşti cu vreo 3 săptămâni înainte şi nu mai aveau locuri. Apoi i-a venit lui Rareş ideea să mergem cu cortul pe undeva. Nu mai fuseserăm niciodată iarna, dar ăsta era un detaliu care pălea repede în faţa libertăţii pe care o aducea la pachet. Brusc, puteam să mergem oriunde, oricând şi oricât. Aşa că am împrumutat cortul de la un prieten şi am început să scanăm în minte ţara pentru destinaţii. Şi mi-a venit ideea Văii Cernei.
Sunt câteva locuri în România pe care atunci când le-am văzut prima dată, mi-au intrat direct în suflet. Aşa e Retezatul, sau Maramureşul şi aşa a fost şi cu Valea Cernei. Anul trecut când am fost prima dată acolo aproape că n-am mai vrut să plec. Singurul lucru care m-a alinat a fost ideea că voi reveni cât mai repede. Am decis deci să mergem într-acolo.
În ceea ce priveşte dormitul în cort, îmi era puţin teamă de frig. Iniţial îmi tot făceam în minte inventarul hainelor groase în încercarea de a mă linişti. Iar în noaptea dinainte să plecăm, în timp ce eram la căldură şi mă gândeam la ce urmează mi-a venit ideea: ce-ar fi să luăm şi plapuma cu noi? Are Rareş o plapumă adevărată, făcută de bunica lui, grea că abia o ridici, dar care face treabă. Când o pui peste tine creşte temperatura instant. Mi-am zis că nu avem cum să dăm greş cu ea şi aşa a ajuns pe bancheta maşinii.
Joi am plecat din Cluj la 5 dimineaţă cu scopul de a ajunge la capătul Lacului Valea lui Iovan şi de a porni către munţii Godeanu. Ceea ce nu ştiam noi este că vreo 12 km înainte de Cerna-Sat şi încă pe atât după, până la baraj, drumul nu e asfaltat. Aşa am ajuns să pornim în traseu pe la ora 12, extrem de târziu pentru o zi de iarnă. Ne era clar că nu o să reuşim să facem mare lucru, însă dacă tot veniserăm până aici nu se punea problema să ne întoarcem.
Şi am pornit agale în jurul lacului, pentru a intra în traseu abia după vreo 4 km de mers pe jos. Iar marcajul ne anunţa că avem nevoie de 5 ore pentru a ajunge până pe Vârful Scărişoara. Oh well ... data viitoare. Am urcat totuşi o vreme de curiozitate iar apoi am făcut cale întoarsă. Ai zice că eram chiar nerăbdători să punem cortul.
 |
| lacul Valea lui Iovan |
După câteva poze de final făcute pe baraj în lumina apusului, am pornit către un loc pe care îl ochiserăm la dus, pe zi, aflat la un kilometru-doi de Cerna-Sat. Era un fel de pas local, cu văi în ambele părţi. În spate era pădurea, iar înainte puteam zări satul. Pe la ora 18:00 afară era deja întuneric beznă, iar noi ne chinuiam să încălzim la primus o conservă de fasole în bătaia vântului tăios. Când nu am mai putut nici de frig, nici de foame, am mâncat-o repede aşa cum era şi ne-am băgat în sacii de dormit, peste care am adăugat piesa de rezistenţă: plăpumoiul. Era înainte de ora 19, când ne aflam în cort, încercând să adormim. Vântul sufla din toate părţile iar mie îmi intrase în cap ideea că ar putea veni ursul să ne dea târcoale. La urma urmei eram aşa de aproape de pădure, ce l-ar împiedica?
Şi în timp ce stăteam eu cu urechile ciulite, fără nici o şansă să adorm, aud o maşină mare trecând. Cam târziu, oare cine circulă la ora asta pe un drum care nu duce nicăieri? Câteva minute mai târziu aud un altul. De data asta însă, iese de pe drum şi se apropie de noi. Îmi dau seama că e un tir. Cum sunetul motorului e tot mai aproape, brusc îmi trece prin cap ideea că ar putea da peste noi. Inima începe să îmi bubuie în piept iar Rareş iese de urgenţă afară să vadă despre ce e vorba. Ce se întâmplă de fapt? Domnu' cu tirul a venit lângă cortul nostru şi accelerează ameninţător. Ce vrea de fapt? Habar nu avem! Cert e că după ce îl vede pe Rareş îşi ia tălpăşiţa. Rămânem cu întrebarea: ce-a fost asta? Ne gândim că cel mai probabil fură lemne (pentru că tirul era încărcat până la refuz) şi s-a simţit ameninţat. Oare se întoarce, are de făcut mai multe drumuri? Dar ursul? Ar putea să apară?
Cu toate gândurile astea în minte, reuşesc totuşi să adorm. Mai târziu mă trezesc şi verific imediat cât e ceasul. Ora 20. Noaptea asta nici nu a început încă! Nu ştiu dacă avem şanse să rezistăm până dimineaţă. Rareş e îngrijorat că s-ar putea întoarce tiriştii, eu mă gândesc că măcar am putea negocia cu ei, dar cu ursul? Cu el ce faci? Aşa că amândoi suntem stresaţi şi cu simţurile ascuţite la maxim. Apare inevitabil întrebarea: ce facem, mai stăm? Şi răspunsul vine imediat: nu, hai să mergem!
În doi timpi şi trei mişcări le aruncăm pe toate în maşină şi pornim spre Valea Cernei. Ai zice că ne-am lecuit, dar nu. Am bătut atâta drum şi chiar ne dorim să explorăm zona. Dar nu cu orice preţ. Ajungem la pensiunea Dumbrava şi intrăm pentru a întreba dacă putem pune cortul în campingul de lângă ei. Înăuntru găsim un party în plină desfăşurare şi spre surprinderea noastră dăm de o persoană cunoscută: Cezar Partheniu, colegul nostru de club din Bucureşti. Mare ne este uşurarea când aflăm că şi el stă în cort şi că mai sunt încă două. De tirişti am scăpat sigur, vântul nu ajunge aşa jos în vale iar ursul măcar are opţiuni. Tot avem o şansă să scăpăm. La ora 22:30 suntem din nou instalaţi cu plăpumoiul peste noi. Şi cum toate sursele de stres au fost eliminate, adorm imediat şi mă trezesc abia a doua zi dimineaţă, învăluită de o senzaţie de căldură. Aşa de bine e că nu-mi mai vine să ies din cort. Mai ales că afară plouă.
Amânăm deci începutul zilei cu încă vreo 2 ore, timp în care citesc o carte cu sunetul picurilor de ploaie în fundal. Când în cele din urmă ieşim să adulmecam aerul umed, suntem lihniţi de foame şi ne îndreptăm direct spre pensiune pentru a studia meniul. Suntem plăcut surprinşi de preţuri şi ne bucurăm de prima masă a zilei: prânzul.
 |
| pinul negru de Banat |
Cu doar câteva ore de lumină înainte şi cu o vreme ce nu promite prea multe, decidem să facem un traseu scurt azi, până la Cascada Vânturătoarea. Mâine vremea se anunţă mai bună şi o să lăsăm pe atunci vizita cătunelor izolate.
 |
| vremea care nouă ni se pare frumoasă |
 |
| vânturătoarea |
În timp ce urcăm spre cascadă, întâlnim oameni care coboară. Ne avertizează că zăpada parţială de pe jos face coborârea cam dificilă, dar nu ne speriem noi aşa uşor. Continuăm spre cascadă şi pe măsură ce ne apropiem, vremea începe să se deschidă. După o zi întreagă mohorâtă, primul petic de cer albastru ne dă speranţă şi ne luminează pe loc privirile. Treptat soarele prinde tot mai mult curaj, aşa încât până ajungem la destinaţie putem chiar vedea lumina apusului peste cascadă. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Facem cale întoarsă mulţumitori pentru cât am primit azi.
Mai târziu luăm cina şi ne întoarcem în culcuşul nostru. Urmează noaptea cu numărul 2, dar despre asta în următorul articol.
COLŢUL TEHNIC
Ziua 1
distanţă: 16.75 km
D+: 700m
timp:4h
Ziua 2
distanţă: 4 km
D+: 475m
timp: 2h15min
ciucaşul în dar de ziua lui
Venea ziua lui şi eram în căutarea cadoului perfect. Când mi-a venit ideea de a-i dărui o experienţă în locul unui obiect am ştiut pe loc că l-am găsit. Şi am ales un workshop de fotografie, organizat de Toma Bonciu. Stelele însă s-au aliniat la câteva luni după aniversare abia, astfel încât să putem merge. Aşa am ajuns weekendul trecut în Ciucaş, pentru o experienţă ce avea să fie nouă pentru amândoi.
Joi seara ne aflam în drum spre Cabana Ciucaş, unde urma să petrecem următoarele zile. Cum drumul din Cluj nu e printre cele mai scurte şi am avut şi o zi de muncă de bifat înainte, am reuşit să ajungem abia seara târziu. Dar ce mai conta. Eram acolo şi aveam înainte un weekend de relaxare.
Despre cabana Ciucaş nu ştiam mai nimic. Mai trecusem pe aici în vară, dar nu am intrat. Se vedea totuşi şi din afară că nu e o cabană tipică de munte. Acum vă pot spune că e mai mult un hotel de fapt. Înăuntru este super cald şi fiecare cameră are baia proprie, unde poţi face chiar şi dus cu apă caldă. Jos este restaurant iar meniul este destul de divers. Trebuie să subliniez însă că preţurile nu sunt chiar neglijabile (noi depăşeam suma de 80 de lei cu cina pentru 2 persoane).
Vineri, în prima zi, Rareş s-a trezit devreme pentru a merge la răsărit. Eu eram acolo ca 'extra' şi nu aveam de gând să mă apuc atunci să fac poze, aşa că decizia de a nu ieşi a fost uşoară. Mai târziu, după micul dejun, se pleca în tura foto care urma să ţină toată ziua. Planul era să prindă apusul pe Vârful Ciucaş, aflat cam la o oră distanţă. Am făcut repede calculele şi am ajuns imediat la concluzia că mi-ar lua sub 5 minute să mă plictisesc de moarte. Aşa că mi-am găsit propria aventură. Aveam de gând să pornesc deodată cu ei, însă să merg în ritmul meu. Poate nu chiar alergare, dar destul de rapid încât să simt că mă mişc.
Zis şi făcut. Când m-a văzut Toma în colanţi doar şi în adidaşii de alergare, s-a îngrijorat. Aveam de gând să stau o zi întreagă pe munte îmbrăcată aşa subţire? Nu, în nici un caz. Vroiam doar să dau o tură şi să mă întorc la cabană.
În drumul meu spre vârf, eram prima care făcea urme prin zăpadă. Încercam să ţin un ritm susţinut şi îmi imaginam că sunt ca şi Emelie Forsberg. În timpul săptămânii, pe munte, prin locuri nebătute de nimeni. Ce fain era! Inima îmi bătea tare în timp ce incercam să urc un horn şi zâmbeam cu tot sufletul parcă. Ajunsă pe vârf, de-abia mă încălzisem. Sus, m-am întâlnit cu un băiat care venise din pasul Bratocea. După ce am schimbat două vorbe, am început coborârea. Era încă devreme tare şi am decis că înainte să mă întorc la cabană (pe traseul pe care mersesem anul trecut) , să continui o vreme pe culmea Bratocea. Nu mai fusesem deloc şi eram curioasă. Fiind singură, devenise deja un obicei să fac zgomot din când în când. Doar cât să fiu sigură că animalele din apropiere (indiferent de mărimea lor) nu sunt luate prin surprindere de apariţia mea. O oră mai târziu am decis să mă întorc pe acelaşi traseu şi să mă îndrept spre cabană.
Seara, când s-a întors şi Rareş în final, eu eram spălată, dormită şi cu vreo două ore de citit la activ. Mă simţeam ca în cantonament.
Sâmbătă programul a fost acelaşi, cu diferenţa că de data asta ne-am îndreptat spre Vf. Gropsoarele şi Zăganu. Eu am mărit pasul din nou. De data asta, creastă era presărată cu oameni. Era zi de weekend. Dar asta nu m-a scos din bula mea în care trăiam unul din sentimentele mele preferate: libertatea. V-am zis vreodată că e cuvântul meu preferat? Câteva ore mai târziu eram înapoi în cabană, continuând lectura.
Duminică s-a încheiat aventura noastră şi am revenit în Braşov. Am plecat cu regretul că poate workshopul ar fi putut fi mai bine organizat, mai structurat şi cu mai mult conţinut. Însă şi cu bucuria de a fi petrecut încă un weekend pe munte, de a fi cunoscut oameni noi şi de a fi experimentat ceva nou.
COLŢUL TEHNIC
Ziua 1
distanţă: 11.3 kmD+: 617m
timp:3h
traseu: cabana Ciucaş - Vf. Ciucaş (1954m) - Şaua Tigăilor - Culmea Bratocea (dus-întors) - Şaua Tigăilor - cabana Ciucaş
marcaje: cabana Ciucaş - Şaua Tigăilor - culmea Bratocea (dus-întors): bandă roşie, Şaua Tigăilor - cabana Ciucaş: cruce roşie
Ziua 2
distanţă: 11.6 kmD+: 587m
timp:3h
traseu: cabana Ciucaş - şaua Gropsoarele - Vf. Gropsoarele (1883m) - Vf. Zăganu (1817m) & întors
marcaje: cruce roşie
Traseul cu maşina
Important: Noi am lăsat maşina la finalul serpentinelor, lângă Fabrica de Apă (puteţi vedea pe harta de mai jos). De aici ne-au luat cei de la cabană cu o maşină de teren (vezi site-ul cabanei).
despre
Salut,Eu sunt Alexandra și mă bucur că ai ajuns aici. Unde aici ? Într-un colț al sufletului meu, pentru că blogul asta este un blog despre o mare dragoste a mea: muntele. Iubesc muntele pentru grandoarea și frumusețea lui, îl iubesc pentru lecțiile pe care mi le dă în permanență, dar cel mai mult îl iubesc pentru că atunci când sunt în mijlocul lui mă simt mai aproape de Dumnezeu.
Câteva cuvinte despre mine. De loc sunt din Brașov, dar locuiesc în Cluj, unde lucrez ca programator. Pasionată de sport, în copilărie am practicat scrima, sport care m-a învățat ce înseamnă să îți depășești limitele în permanență. Ulterior am început să cunosc muntele. La început timid prin ture ușoare, iar apoi prin incursiuni tot mai lungi și mai grele. În 2012 mi-am propus să alerg primul meu semimaraton, încercare care m-a făcut să îmi descopăr și pasiunea pentru alergat. Toate astea le împărtășesc cu prietenul meu Rareș, el fiind responsabil pentru majoritatea pozelor de pe blog.
Care este povestea blogului? Inițial avea scopul unui jurnal pe care să îl pot citi mai târziu. Treptat am început să îl împărtășesc și persoanelor apropiate iar cu timpul lumea a început să îmi ceară tot mai multe detalii legate de ture, și mi-am dat seama că blogul asta ar putea să îi ajute și pe ceilalți. Așa s-a născut ideea colțului tehnic, rubrică ce am început să o creez la sfârșitul fiecărei postări și care intenționează să ofere informațiile necesare pentru a repeta turele.
prin viscol şi zăpadă
Este duminică, ora 05:30 iar noi ne trezim pentru a ajunge la punctul de întâlnire de la ora 7. Plănuim să facem o tură aproape de casă, în zona Măguri-Răcătău. Domnul Dinu a propus-o iar Rareş a sugerat să ne alăturăm şi noi grupului. Plănuiam oricum să mergem pe undeva pentru a-i arăta împrejurimile lui Blair, colegul de muncă american al lui Rareş aflat pentru prima oară în România.
Mare îmi e mirarea când mă ridic din pat însă şi mă uit pe geam: afară ninge şi bate vântul într-un mare fel. Eu aveam impresia că azi va fi încă o zi de toamnă. Ba chiar credeam că spre deosebire de ieri, când a plouat, azi vom vedea şi soarele. Nu am verificat prognoza dar parcă zisese domnul Dinu că a ales o zonă cu vreme bună. Iar Rareş a râs aseară de mine când i-am zis că îmi iau pantalonii de iarnă. Probabil că îşi va reveni mai târziu vremea. Da, mai mult ca sigur. Dar ia să îmi iau eu căciula de lână, mănuşile, pufoaica şi parazăpezile. Doar aşa, de siguranţă.
În parcare ne adunăm 15 oameni din cei 25 care s-au anunţat. Unii au renunţat. Cumva, asta nu mă pune pe gânduri. Pornim spre Măguri-Răcătău plini de voie bună şi odată ajunşi intrăm în traseu. Afară încă ninge tare dar fiind între dealuri suntem feriţi de vânt. Peisajul: tipic de iarnă. Totul este alb şi nu-mi vine să cred că e un strat atât de mare de zăpadă. Chiar nu mă aşteptam.
Mă bucur să revăd lume din club, pe unii după mult timp, aşa că imediat ce ne pornim ne şi punem la vorbă. Timpul zboară în timp ce ne spunem fiecare povestea. Cu bune, cu rele, fiecare trăieşte, simte şi se bucură atât să povestească cât şi să fie ascultat.
Când ajungem în cătunul Buşeşti, peisajul mă loveşte încă o dată. O bătrână merge să dea de mâncare calului, câinii aleargă şi se joacă în zăpadă, iar o vacă încearcă să îşi facă loc pe uliţă printre noi. Are undeva de ajuns şi o cam incomodăm.
De aici urmează o zonă în care nu mai suntem feriţi de vânt. Şi ne loveşte din plin. Bate din lateral şi e atât de rece încât am impresia că mă doare un ochi din cauza frigului. Blair ne povesteşte cum fiul lui în vârstă de 2 ani a inventat un cuvânt atunci când a aflat că tatăl lui vine în România: romaniacs. Şi acum i se pare că fiul lui a prevestit cu adevărat ceva iar el l-a ignorat cu desăvârşire. Înaintăm fără să mai vorbim de data asta. Nu prea ne putem auzi.
O oră mai târziu intrăm iar la adăpostul copacilor şi ni se pare mai cald aici. Mai avem coborârea şi gata. Deşi am mănuşi cu mine, le-am ales pe cele subţiri, iar acum mi-au cam îngheţat mâinile. În plus mi-ar fi prins bine şi o cagulă pentru a-mi proteja faţa. Şi deşi par detalii, după mai multe ore de stat în ger încep să conteze. Frigul se instaurează treptat şi încep să mă gândesc la căldura maşinii.
Mult nu mai am însă de aşteptat pentru că în curând zărim şoseaua undeva în vale şi începem coborârea finală. Ajunşi la maşină, încep imediat procesul de dezgheţare. Ah, ce frig a fost! Însă imediat ce rezolv problema cea mai stringentă, îmi dau seama că trecuse ceva vreme de când nu am mai fost într-o tură cu oamenii din club. Şi îmi era dor. Îmi era dor de poveştile lor şi mai ales de dragostea lor pentru munte care îi face să iasă în ciuda prognozei, sau poate tocmai din cauza ei. Ceea ce pentru majoritatea înseamnă nebunie, pentru ei este atât de simplu şi normal. Da, îmi era dor de o tură ca asta.
Rezumatul turei:
distanţă: ~15km
durată: 6h30min
D+: 800m
prezentare brambura prin munţi
Cine suntem?
Alexandra şi Rareş, iubitori ai muntelui.
Pe blog, eu (Alexandra) scriu poveştile iar Rareş este cel pasionat de fotografie. Astfel, alege pozele care completează cel mai bine poveştile (o selecţie puteti vedea şi aici). Împreună încercăm să redăm ceea ce simţim şi trăim în aventurile noastre indiferent de numărul de ore necesare.
Activităţi pe blog: alergare montantă, căţărat şi drumeţii.
Alergam deja de mai bine de 3 ani de zile, timp în care am reuşit să progresăm treptat. Dovada acestui lucru este că de cele mai multe ori mă aflu în primii 10 concurenţi la categoria mea de vârstă.
Am putea spune că drumeţiile sunt specialitatea noastră, pentru că prin intermediul lor am descoperit muntele. Pe blog puteţi găsi destinaţii care ne-au rămas în suflet atât din România, cât şi din afara ţării, ca Nepalul sau Dolomiţii.
De căţărat ne-am apucat de curând şi am fost cuceriţi pe loc. Povestea începutului o puteţi citi aici.
Blogul în cifre:
~1500 vizitatori unici lunar
>1300 likeuri pe facebook
Cum ne-ar putea ajuta pe noi sponsorul?
Plecăm în Patagonia. Ne pregătim pentru următoarea aventură ce va avea loc în luna ianuarie. Vom explora "capătul lumii" timp de o lună de zile. Prin urmare sponsorizările în produse sau bani ne pot fi de ajutor.
Cum am putea ajuta noi sponsorul?
După fiecare aventură pregătim câte o proiecţie foto pe care o prezentăm în cadrul Clubului Alpin Român, secţia universitară Cluj, din care facem parte. La cea din Nepal au participat peste 100 de oameni şi am reluat-o în cadrul Maratonului Apuseni. Trailerul proiecţiei îl puteţi vedea aici. Sigur că sponsorii ar fi menţionaţi şi ei.
Suntem mereu în mişcare, indiferent de anotimp. Şi cum echipamentul e esenţial, în timp am învăţat să îl evaluăm. Putem face asta şi pe blog, în cadrul unor postări dedicate.
pe urmele istoriei pe ferrata lagazuoi
Ne trezim din nou la ora 5 dimineaţa. În cele 5 zile petrecute în Cortina D'Ampezzo a devenit deja o obişnuinţă. Rareş a avut ideea asta la început şi imediat i-am văzut avantajele: evităm aglomeraţia şi până la amiază, când soarele devine neiertător la peste 2000 de metri terminăm tura.
Pentru ultima zi petrecută în Dolomiţi am ales o ferrată ce pare diferită în descriere. Nu e dificilă şi nici peisajele deosebite nu o evidenţiază. Ceea ce o face să se remarce este faptul că te poartă pe un munte unde s-a scris istorie în timpul primului război mondial. Aici s-au purtat lupte între trupele austriece şi italiene.
În pasul Falzarego suntem doar noi şi un biciclist ce pare să pedaleze în cerc fără un scop anume. E şi asta o activitate pentru dimineaţa devreme. Noi luăm un mic dejun pe fugă în maşină şi în curând suntem gata de plecare. Înarmaţi cu ghidul ce descrie traseul, intrăm pe poteca cu numărul 402 pe care o şi părăsim imediat.
În timpul primului război mondial, trupele italiene s-au luptat cu austro-ungarii. Astfel, în anii 1916-1917 mai multe bombe au fost detunate, în încercarea de a cuceri vârful Lagazuoi. Una dintre ele cântărea 330000kg şi a fost detunată de către italieni în iunie 1917 cu scopul de a ajunge la austrieci care se aflau în vârf.
Urcuşul este destul de hotărât dar nu e de mirare, pentru că în total vom urca peste 600 de metri D+. La scurt timp după plecare zărim tranşeele. Un adevărat sistem ce împânzeşte partea asta de munte. Privesc în jos spre frumuseţea văii şi mă gândesc că pe atunci nu aveau timp să o vadă. Privesc în sus spre peretele vertical ce se ridică nonşalant mai sus şi realizez că pentru ei era zidul natural perfect. Inima mi se strânge când intrăm în ele şi îmi dau seama că unii nu au mai putut să şi iasă.
Acum însă e un alt timp. E timpul în care zeci de oameni se perindă zilnic pe aici pentru a-şi aminti dar mai ales pentru a se bucura de frumos. E timpul păcii.
Continuăm urcarea şi intrăm în zona de ferrată, amenajată cu cabluri. Deşi deloc dificilă, este expusă pentru că ne aflăm deasupra unor pereţi verticali. Păşim apoi pe un pod suspendat şi hăul se află direct sub noi.
Urcarea se termină când ieşim pe platou, de unde putem admira grupele Puez, Sella Grande şi Marmolada. Ne bucurăm ca doi copii când putem chiar recunoaşte în depărtare refugiul Pisciadu, la care am petrecut una din nopţi când am parcurs Alta Via 2.
Coborârea urmează să o facem printr-un sistem de tunele. Cel puţin aşa scrie în cartea după care ne călăuzim noi. Termin cafeaua şi pornim în căutarea lor.
Şi le găsim repede pentru că la scurt timp de la plecare intrăm deja în sistemul de tunele construit spre uimirea noastră direct în munte. Aici au trăit oameni timp de ani de zile. Aici se războiau, aici mâncau şi dormeau, aici se gândeau cu jind la pace şi la acasă. Un paragraf dintr-o scrisoare a unui soldat sună cam aşa: "... cred că suntem la jumătatea războiului; însă nu mai poate ţine mult pentru că altfel fie vom pieri noi, fie cei de acasă vor muri de plictiseală sau de foame". Într-o lume în care femeile se bazează în totalitate pe bărbaţi iar ei sunt plecaţi, foametea devină o problemă reală şi imediată.
Galeria de tunele este complexă şi din când în când are câte o ieşire spre vale ce este semnalată ca punct de tragere sau de observaţie. Abia când dăm de un panou cu un paragraf dintr-un document ce le recomandă soldaţilor să se îmbrace gros pe timpul iernii, realizez că oamenii stăteau aici şi pe timpul iernii. Cât de frig trebuie să le fi fost.
"Omul nu se luptă cu omul la aceste înălţimi, ci atât italienii cât şi austriecii se luptă cu natura în unele dintre cele mai violente forme ale ei. Furtunile şi viscolele sunt depăşite în groaza pe care o provoacă de către avalanşe. În ultima vreme, topirea zăpezii a dezvăluit cadavrele îngheţate ale unui pluton întreg spulberat cu un an în urmă. Ele arată înfricoşător de vii." - "The Story of the Great War, History of the European War from Official Sources", by Francis J. Reynolds, Allen L. Churchill,Francis Trevelyan Miller
Ne întoarcem apoi pe acelaşi drum şi parcurgem ultimele serpentine spre pas cu inimile pline. Pline de bucurie şi de întristare în acelaşi timp. Bucuroşi că am simţit istoria azi pe pielea nostră dar trişti pentru ce s-a întâmplat aici. În final, ne bucurăm tare că am parcurs ferrata Lagazuoi care este de fapt un muzeu în aer liber şi o declarăm fără ezitare ca fiind cea mai frumoasă ferrata parcursă până acum.
Text înscris în concursul Reading Mountains 2016 organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine