în grădina botanică a hăşmaşului

La începutul săptămânii vremea se anunţa foarte rea. Ne doream să mergem şi erau puţine lucruri care ne puteau face să dăm înapoi, însă tunetele şi fulgerele erau câteva dintre ele. Spre finalul săptămânii ni se arăta o zi de sâmbătă fără ploaie. A fost suficient. Am decis să mergem.


Ajungem în Pasul Pângăraţi seara, la diferenţe de timp mici faţă de ceilalţi. Plouă mocăneşte aşa că decidem să punem corturile lângă maşini, aproape de şosea. Scăpată de mrejele civilizaţiei dorm neîntoarsă în prima noapte petrecută în cort anul ăsta, cu sunetul picăturilor de ploaie căzând pe cort.

A doua zi, mă trezesc şi deschid nerăbdătoare uşa cortului. Vremea, aşa şi-aşa. Dar promite. Strângem corturile şi plecăm spre Bicazu Ardelean. Aici cotim stânga pe un drum de pe care vom porni pe traseul nostru.

Ne aranjăm rucsacii şi suntem gata de plecare. Planul este să lăsăm corturile la baza Pietrei Ciucanilor şi să continuăm cu rucsaci mici spre Vârful Higheş (1502m), vârf ce aparţine Munţilor Hăşmaş.

Pornim pe un drum forestier pe care îl părăsim la scurt timp. Tura a fost intitulată de către Titus "Din nou prin grădina botanică". Pentru noi avea să fie prima oară în grădină. Recunosc că nu am luat titlul chiar ad literam şi nu bănuiam ce urmează. Imediat ce ieşim de pe drum şi o luăm pe dealuri, florile încep să-şi facă apariţia. Prima oară pe un câmp plin în stânga noastră. Apoi direct în calea noastră. Înaintăm în şir indian, încercând să lăsăm urme cât mai puţine. Fotografii sunt în culmea fericirii. Pentru mine apogeul este când întâlnim un nou tip de flori despre care aflu că sunt hidrofile. Mici, cu tulpini subţiri şi lungi, încep parcă să danseze la fiecare bătaie de vânt. E un adevărat spectacol.

Nu după mult timp ajungem la locul de campare. Instalăm corturile şi constatăm că e ora amiezei. Luăm masa şi apoi ne pregătim de plecare. Deasupra noastră tronează Higheşul. Vârful nu este departe şi timp avem suficient aşa că decidem să lungim traseul, mergând pe ocolite spre el.

Altădată aş fi avut poate nevoie de un traseu mai lung, mai provocator. Azi însă nu. Azi tura asta pare a fi exact ce am nevoie. De curând am învăţat că nu trebuie ca fiecare tură să fie într-un ritm alert.  Sigur că turele grele sunt extrem de frumoase şi creează o grămadă de amintiri, dar uneori e în regulă să încetineşti. De data asta păşim agale pe o cărare marcată acum cu bandă albastră.

Poveştile curg neîncetat şi în curând ajungem pe vârf. Aici stăm o vreme pentru a admira peisajul. În urma noastră se află un plafon de nori negri ce par ameninţători. Deocamdată însă sunt în depărtare şi înfrumuseţează totul. În final, facem poza de vârf şi pornim spre corturi.

© Cristi Gavrea

Înapoi alegem drumul cel mai scurt şi pe la ora 16:00 suntem deja înapoi. O dată ajunşi, ai zice că ne putem relaxa în voie. Dar nu avem stare. Lângă noi se află Piatra Ciucanilor pe care mai devreme Alin a încercat să o caţere. Şi a reuşit. Acum e rândul nostru să încercăm. De curând ne-am apucat de căţărat şi ne place atât de mult (plănuiesc să vă povestesc despre asta într-o postare dedicată). Primul care încearcă este Rareş. Reuşeşte să urce destul de uşor. Urcă de câteva ori iar apoi vine rândul meu. Eu am nevoie de vreo 3-4 încercări şi un genunchi zdrelit ca să ajung sus. Dar mă bucur când o fac. Urcă pe rând şi Lusu, Titus, Cristi şi Alin din nou. E ca un joc de oameni mari în care fiecare vrea să afle: el poate?

Seara luăm împreună cina şi ne jucăm un joc cu poveşti, pe care îl ştim de la Eva, dintr-o tură mai veche. E abia puţin înainte de ora 21, însă mă simt obosită. Decid să merg la somn. Nu ţin minte ultima oară când am adormit aşa de devreme, dar aveam nevoie de asta. Cred că am ceva restanţe pe care în sfârşit am ocazia să le recuperez.

A doua zi vremea este din nou mohorâtă. Titus avea în plan pentru noi un alt traseu în zonă, însă hotărâm să îl lăsăm pentru data viitoare. Coborâm direct spre maşini şi încheiem tura cu o masă pe marginea Lacului Roşu.

Se încheie astfel tura cu cele mai multe feluri de flori pe care le-am văzut şi cu prima noapte dormită în cort anul asta. Am revăzut oameni şi am cunoscut alţii noi, am ignorat vremea şi am găsit un munte care ne aştepta cu braţele deschise.

cheile bicazului - hasmas

     Tura anuntata de Adi in Hasmas in urma cu vreo 3 saptamani i-a atras atentia lui Rares inca de atunci. Am amanat decizia de a merge sau nu pana in ultima clipa pentru ca prognozele meteo se tot schimbau, insa in final s-au imbunatatit.
     Asa ca sambata dimineata in jurul orei 9, iata-ne plecand din Cluj, impreuna cu Aida Pop, catre prima destinatie a zilei, Lacul Rosu.  Cei din Bistrita nu puteau porni decat in jurul amiezei, asa ca noi am hotarat sa facem o tura scurta pana pe Vf. Suhardul Mic, pentru a admira lacul de sus.
    In jurul orei 13 pornim spre primul obiectiv al zilei. Traseul incepe cu o urcare abrupta prin padure, continua printr-o poiana, dupa care incepe ultima urcare in zona stancoasa. Dupa aproximativ o ora ajungem sus, de unde admiram privelistea in voie. Timp avem suficient.

vedere spre Lacul Rosu

   Coboram apoi la masina, de unde plecam spre localitatea Balan, punctul de intalnire cu bistritenii.
   Ajunsi in Balan, gasim traseul marcat cu triunghi rosu, traseu ce urca catre Piatra Singuratica, locul unde urmeaza sa innoptam. Insa baietii ne spun ca ei vor sa urcam pe banda albastra, asa ca pornim spre centrul localitatii Balan. Nu dupa mult timp ne intalnim cu ceilalti si pornim spre cabana.
   Urcam 8 minute, cand dam pe traseu de Alina, intinsa pe jos si tremurand. O parte din grup plecase inainte si ea a ramas in urma si i s-a facut rau. Se pare ca a luat prea multe pastile pentru raul de masina. Baietii hotarasc sa ramana in urma pentru a astepta salvarea, iar noi, fetele continuam spre cabana.
    Urcarea este destul de abrupta insa din cand in cand padurea ne lasa sa admiram privelistea catre vale, ceea ce ne da energie. Catre final soarele coboara si cu razele lui ii ofera padurii un aspect feeric ... . Ajunse sus, il sun pe Rares care ma anunta ca in 20 de minute ajung si ei. Desi au plecat mai tarziu, ritmul a miscorat diferenta de timp.
    Dupa ce ne imbatam de culorile apusului, luam masa cu totii si ne punem la somn.

cabana piatra singuratica

    Cum Rares e hotarat ca anul asta sa vedem rasariturile atunci cand suntem pe munte, duminica ne trezim in jurul orei 6 cu intentia de a urca pe Piatra Singuratica. Cu toate ca ma trezesc cu o durere de burta, urc si eu sus impreuna cu baietii. Insa ajunsi acolo, surpriza: in spate mai e un perete stancos care nu ne lasa nici o sansa sa vedem ceva. Primele raze ale soarelui le zarim pe o pajiste, undeva in departare.  Radem de intamplare si coboram inapoi la cabana.
   Planul pentru astazi este sa mergem pe Vf. Hasmasul Mare si apoi sa facem cale intoarsa catre masina. Durerea de burta se agraveaza si iau in calcul sa nu mai urc pe varf. Insa un ceai cald ajuta, si nu dupa mult timp ma simt mai bine. Cum traseul urmeaza sa fie scurt, decid sa merg si eu.
  Plecam spre varf la ora 9, si dupa 1h jumate ajungem. Urcarea nu e grea si ne ofera peisaje de jur imprejur. Facem multe poze si ne bucuram de fiecare moment. Primavara nu a prins puteri inca, asa ca gasim zapada. Nici copacii nu au inverzit, se vede treaba ca mai dureaza cateva saptamani.

"Catre Tine, cel ce locuiesti in cer, am ridicat ochii mei."

   Pe varf ne luam masa de pranz si incercam sa identificam ce se vede in zare. Recunoastem Ceahlaul, Vf. Suhardul Mic si mai aproape Poiana Alba. Facem poza de grup si pornim inapoi.

   Urmeaza o coborare de care ne bucuram din plin si apoi drumul spre casa.
   Hasmasul m-a surprins placut. Desi nu foarte inalt, l-am simtit inalt, poate din cauza combinatiei de padure de brad cu stanca. A fost un weekend plin, in care am descoperit o noua zona frumoasa a tarii noastre.