#9 - Torres del Paine: răsăritul

Pusesem ceasul să sune la 1:30 dimineaţa. Ne-am propus să încercăm să vedem atracţia parcului Torres del Paine în cea mai bună lumină, cea a răsăritului. În mod normal, lumea doarme în unul din campingurile aflate la 1 oră, sau 2.5 ore distanţă. Noi însă nu am mai prins locuri acolo şi trebuie să facem o drumeţie de 4.5 ore. Sperăm să mai fie şi alţii care au aceeaşi idee şi să nu urcăm chiar singuri.test

Telefonul a ales să aibă personalitate şi nu sună la ora stabilită. Probabil pentru că e în intervalul setat ca ore de linişte. Pe la 2.05 însă mă trezesc fără ajutorul lui. Oricum aveam emoţii şi nu am avut un somn adânc. L-am mai verificat o dată pe la 12.

O condiţie esenţială ca să pornim e ca vremea să fie bună. Ne-am pus de acord de aseară că nu vom pleca pe ploaie. Când ne trezim însă cerul este senin şi nu avem nici o scuză. Ne ia mai puţin de 10 minute să fim gata de plecare. Imediat ce ieşim din cort zărim 2 frontale în apropiere şi sperăm că vom avea companioni. Dar după câteva minute ne dăm seama că nu se deplasează şi pornim singuri. Ne gândim că dacă îi vom vedea mai târziu în urma noastră îi vom aştepta.

Aşa ajungem singuri în mijlocul nopţii, într-o ţară nouă, pe un continent nou.

Animalele cele mai periculoase de aici? Pumele.

Nici nu ieşim bine din camping că şi vedem mai multe perechi de ochi. Sunt fluorescenţi şi îi putem zări în întuneric de departe. Mă opresc brusc şi îl prind pe Rareş de mână. Abia când realizez că e o ceată întreagă de iepuri, inima începe să îmi bată în ritm normal.

Îmi doresc să se facă lumină cât mai repede, însă mai durează vreo 3 ore. Asta e foarte mult, aşa că mă răzgândescşi îmi doresc să ajungem în primul camping intermediar, Chileno. Poate că de acolo măcar mai pleacă şi alţii. Şi când te gândeşti că de-abia am plecat.

Pe parcurs, ochii iepurilor nu sunt singurii pe care îi vedem. O vulpe ne iese şi ea în cale. Sunt şi perechi ai căror posesori nu îi identificăm. Rareş mă asigură că nu am de ce să îmi fac griji, pentru că pumele atacă doar din copaci.

Perfect, acum mă simt ameninţată chiar din toate părţile.

Aşa zboară prima oră jumate din aventura noastră nocturnă. Pe parcurs am atât de multă adrenalină, că nici mâncare nu îmi trebuie. În plus, ajungem în primul camping cu o oră mai repede.

Aici, se schimbă 2 lucruri: zărim în depărtare 2 frontale şi înţelegem că de aici nu mai suntem deschizători de drum şi intrăm în munte. Dacă până acum erau dealuri şi tufişuri, acum apar râurile, pietrele şi munţii. Pe aici sigur nu mai sunt pume (sau aşa îmi imaginez) şi încep să mă relaxez. Pfiu!

Restul traseului este mai abrupt, dar mult mai frumos în acelaşi timp. După cel de-al doilea camping încep să apară şi alţi oameni pe traseu iar ultimul kilometru îl urcăm pe lumină. Soarele începe să îşi facă simţită prezenţa.

Priveliştea spre Las Torres e una dintre cele mai frumoase din parc şi cred că e aşa în orice moment al zilei. Cu toate astea, pentru noi, faptul că o vedem în lumina răsăritului este ca o încununare a celor 9 zile petrecute în parc. Este singurul lucru care mai lipsea pentru a fi pregătiţi să îl lăsăm în urmă.

Când privesc către turnurile aflate în flăcări simt atât de multă recunoştinţă. Am atât de multe pentru care să mulţumesc. Cred că simt asta şi pentru că ieri ne-a povestit americanul de care v-am zis că nişte prieteni de-ai lui au venit în parc special pentru a vedea peisajul ăsta, însă deşi au stat 2 zile în zonă, vremea i-a împiedicat să vadă ceva. Iar noi suntem aici în singura dimineaţă rezervată pentru asta.

După ce soarele urcă destul de mult, ne pornim înapoi spre camping. Avem o coborâre destul de lungă în faţă, iar dupa ce s-au consumat atât entuziasmul cât şi adrenalina, încep să simt oboseala. În timp ce coborâm, apare tot mai multă lume pe traseu. În ochii lor se pot citi nerăbdarea şi curiozitatea. Noi ajungem jos înainte de ora 9. Pentru ceilalţi e dimineaţă, însă eu simt că e final de zi.

Aşa se încheie circuitul nostru. În final, nu ne putem abţine să nu facem un clasament cu priveliştile noastre preferate. Prima a fost pentru amândoi

gheţarul Grey văzut din pasul John Gardner

. A doua este cea de azi. Pe locul al treilea, pentru mine sunt

lacurile colorate într-un albastru atât de viu

, iar pentru Rareş este

lacul Dickson, cu o bucată imensă de gheaţă în el.

Rezumatul zilei:

distanţă: 20km

durată: 7h

D+: 980m

Articolul face parte dintr-o 

serie

 despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în 

primul articol

). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2. 

#8 - Torres del Paine: plaja

De dimineaţă ne trezim într-o mocirlă de toată frumuseţea. A plouat toată noaptea şi pare că nu are de gând să se oprească. Cortul este plin de noroi şi nu avem de ales decât să îl strângem aşa. Vremea rea ne afectează direct starea de spirit. Vrem soare...58

Plecăm într-un ritm decent. De regulă procentul de pauze comparativ cu cel de mers este mic, însă azi îl mărim. Ni s-a acumulat oboseala. Traseul de azi merge de-a lungul unui lac imens. Ieşim puţin din starea de "pilot automat" când ajungem pe malul lui şi ne trezim pe plajă. Deşi vântul este din nou destul de puternic, ne luăm câteva momente în care să îl admirăm în linişte.

În rest, cam toată ziua aşteptăm să ajungem în punctul de unde am plecat cu 8 zile în urmă. Soarele îşi face şi el apariţia şi e chiar mai puternic decât ne dăm seama. Ce ciudată e vremea asta. E destul de frig încât să port căciulă şi geacă, însă totodată soarele este destul de puternic încât să constatăm mai târziu că ne-am ars.

Ajunşi în campingul "Las Torres", începem să ne instalăm. Înainte însă ne conectăm la internet pentru prima oară după multe zile. Amândoi suntem nerăbdători să anunţăm acasă că suntem bine. Întinşi pe iarbă, luăm pentru prima dată contact cu cei ce acum par atât de departe. Iar contrastul dintre zăpada din România şi papagalii care ciripesc veseli în jurul nostru, fac ca distanţa să pară şi mai mare. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie când plec mai mult de două săptămâni de acasă, mi se face dor. Dor de oamenii apropiaţi, de rutina de zi cu zi, de familiaritatea lucrurilor. Pe de altă parte mă gândesc la zilele petrecute în birou, privind pe geam şi visând la momentele astea. Momentele în care stăm în natură non-stop, cu peisaje de vis peste tot în jurul nostru.

Iar când ridic nasul din telefon şi privesc în jur îmi amintesc de un alt motiv pentru care aştept atât de mult călătoriile noastre. Le aştept pentru că atunci gust libertatea şi simt că împreună putem face orice. Chiar şi să ajungem până la capătul lumii.

Într-un final ne ridicăm din iarbă şi începem să 'despachetăm'. Asta se traduce prin: scoatem toate lucrurile din rucsac şi evaluăm pagubele. Hotărâm să îi facem o baie cortului în râul din apropiere, pentru că e chiar gravă situaţia şi nu vom putea dormi în el aşa.

Seara, în timp ce mâncăm povestim cu un new yorkez. Sunt cu noi la masă şi câţiva cilieni, însă nu vorbesc engleză.  Mergem la somn devreme pentru că avem planuri mari pentru următoarea zi. Sau mai bine zis, pentru următoarea noapte.

Rezumatul zilei:

distanţă:16.5 km

durată: 6h

D+: 500m

Articolul face parte dintr-o 

serie

 despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în 

primul articol

). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2. 

#5 - Torres del Paine: lacul albastru

Primele ore ale zilei le petrecem lenevind. Ne simţim îndreptăţiţi după ziua de ieri şi nu ne grăbim să ieşim din saci. Nici la micul dejun nu suntem cu ochii pe ceas şi ne pierdem în poveşti cu un cuplu de americani. Adevărul e că suntem şi nevorbiţi după 4 zile în care nu am prea interacţionat cu lume.

Înainte să venim aici mă aşteptam să intrăm în vorbă cu ceilalţi cu uşurinţă, aşa cum a fost în Nepal. Am fost surprinsă să constat că chilienii nu prea ştiu engleză şi că oamenii în general nu sunt foarte deschişi.

Mai târziu pornim spre următorul camping, aflat la doar 3 ore distanţă. Treptat, lăsăm gheţarul în urmă până când ajungem la ultimul punct de belvedere în care îl putem vedea. Aici, deşi vântul bate puternic, îmi e greu să mă despart de priveliştea pe care ne-o oferă. Asta pentru că ştiu că e una dintre cele mai spectaculoase imagini pe care le voi vedea vreodată. Singurul lucru care mă încălzeşte este imboldul dat de Rareş, care îmi spune că trebuie să las în urmă gheţarul pentru a vedea noi locuri cel puţin la fel de frumoase.

În fiecare din cele 5 zile de când suntem aici am văzut ceva nou, ceva ce definea ziua. Şi cum gheţarul a fost elementul specific zilei de ieri, azi trebuie să apară altceva. Ei bine, acel altceva este lacul Pehoe, de un albastru pictat cu acuarele parcă. Prima oară zăresc un colţ doar, însă pe măsură ce coborâm valea care merge direct spre el, pot vedea tot mai mult. Iar când ajungem în camping, ne aflăm pe malul lui.

Campingul Paine Grande se află la doar 30 de minute de mers cu vaporul distanţă faţă de şosea şi este cel mai apropiat de civilizaţie comparativ cu oricare altul din zilele anterioare ale circuitului. Iar asta se vede. Când intrăm în una din multiplele construcţii, ne simţim ca întorşi la civilizaţie. Asta în ciuda faptului că vom dormi tot în cort şi încă nu avem semnal.

Au trecut 5 zile de când avem telefoanele pe modul avion, de când zilele trec într-un ritm mai lent decât acasă. Când eşti atât de departe de civilizaţie, nevoile de bază devin prioritare, iar o dată satisfăcute, după ce te speli, mănânci, dormi şi eşti protejat de frig, nu mai ai nevoie de nimic altceva. Atunci înveţi să trăieşti cu puţine lucruri şi îţi dai seama cât de multe iei de-a gata.

Aşa se explică de ce un minimarket cu un număr decent de produse (nu vă imaginaţi ceva spectaculos), accesul nelimitat la curent electric şi duşurile cu apă caldă ne fac să ne simţim că într-o adevărată metropolă.

Până acum mâncarea a fost în raţii, gândită pentru fiecare zi. Fiind atât de multe zile, bagajul devenea tot mai greu şi am fost nevoiţi să ne punem întrebarea pentru fiecare lucru: avem nevoie de el? Aşa că mâncare am avut doar pentru primele 5 zile cu planul ca în a 6-a să ne refacem proviziile. După ce am luat cu asalt minimarketul, am gătit la primus nişte paste care mie mi s-au părut printre cele mai bune mâncate vreodată, chiar dacă aveau doar sos de roşii ce aducea mai mult a bulion şi puţină brânză. Deşi invizibil, mai avea un ingredient cheie: foamea amplificată de oboseală şi resimţită în toţi porii parcă.

Seara ne retragem în cort. Mi-e teamă că nu vom dormi prea bine pentru că vântul sună cam la fel de tare ca în campingul Dickson şi acolo m-am trezit periodic de-a lungul nopţii. Sper doar să reziste şi de data asta "cortul nostru de plajă", cum îl descriem de fiecare dată când vorbim despre el.

vreme închisă de dimineaţă

ultimul punct de belvedere spre gheţar

Laguna Los Pasos, un alt lac pe lângă care trecem înainte să ajungem la destinaţie

lacul de care vă ziceam, Pehoe

în camping este până şi ponton

Rezumatul zilei:
distanţă:11 km
durată: 3h
D+: 340m

Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.


Următoarele articole : 
#6 - Torres del Paine: ploaia
#7 - Torres del Paine: amfiteatrul 

#4 - Torres del Paine: gheţarul

Ne trezim dimineaţă mai devreme decât zilele trecute. Azi avem un drum lung înainte. Afară însă e frig, întuneric şi plouă. O combinaţie care mă ţine nemişcată în sacul de dormit. Nu vreau să ies ... Jumătate de oră mai târziu apare lumina unei frontale pe cort şi primim imboldul de care avem nevoie să ne ridicăm. Când ieşim însă, constatăm ce puteam ghici şi dinăuntru: peste noapte ploaia a transformat campingul într-o adevărată mlaştină.

Ne strângem lucrurile în grabă şi ne îndreptăm spre sala de mese pentru micul dejun. Bine, sala de mese e mult spus. O încăpere care are câteva mese(însă nu destule bănci) şi care reprezintă singurul loc unde putem face focul. Regula asta o predispune din capul locului la supraaglomerare, ceea ce se şi întâmplă dimineţile şi serile. Ne căutăm un loc printre ceilalţi şi în timp ce Rareş se întoarce să strângă cortul, eu pregătesc micul dejun pe un colţ de masă.

La 06:30 suntem gata de plecare. În prima parte a zilei urcăm spre pasul John Gardner. Dacă la început suntem încă în pădure încercând să ne găsim drumul prin noroaiele ce s-au format după ce a plouat toată noaptea, mai târziu ieşim în gol alpin. În dreapta noastră apare un nou gheţar iar în spate putem zări întreaga vale Los Perros. Verdele de jos este în contrast cu zăpada de aici, de sus.

Pe hartă se află un avertisment de vânt puternic în dreptul pasului şi într-adevăr când ajungem acolo îl putem simţi tăindu-ne obrajii. Chiar şi aşa, nu e la fel de puternic ca în prima zi şi acum suntem convinşi că păţania noastră de atunci a fost o excepţie.

Imediat ce ajungem sus, îl zărim. Pe partea cealaltă se află gheţarul Grey. Ştiu că cel de ieri mi s-a părut imens, dar în comparaţie cu ce vedem acum era un copil. Gheţarul porneşte de undeva din fundul văii şi nu îi putem vedea capătul. Declar pe loc că n-am mai văzut niciodată ceva similar. Vorba aia: n-a văzut neam de neamul meu aşa ceva!

Dacă atunci când facem trecerea prin pas ninge şi viscoleşte şi nu avem vizibilitate prea mare, la vreo 10 minute după norii îi fac loc cerului albastru. Mai aşteptăm câteva minute şi acum putem vedea totul clar. În spate mai e un munte şi de pe el coboară un alt gheţar. Ce frumos e ...

Continuăm coborârea care e foarte abruptă chiar şi după ce părăsim golul alpin şi reintrăm în pădure. La 5 ore de la plecare ajungem în campingul "Campamento Passo", aflat puţin după jumătatea drumului nostru. Suntem deja destul de obosiţi şi mai avem de străbătut 10km estimaţi la vreo 5 ore. Distanţele şi diferenţele de nivel nu sunt deloc de speriat, însă rucsacii mari fac ca totul să capete alte dimensiuni. În plus, cam toată ziua vremea a fost mohorâtă şi asta îmi cam scade moralul.

Coborâm pe Valea Grey, în paralel cu gheţarul, asupra căruia avem periodic puncte de belvedere. Cele 2 poduri pe care le traversăm şi care ne duc deasupra hăului ne fac inimile să bată mai tare. Gheţarul se termină în lac şi când ajungem în dreptul lui încep să vină oameni din sens opus. Asta nu poate însemna decât că suntem aproape.

Când intrăm în camping suntem lihniţi de foame şi epuizaţi. A fost o zi grea şi o simt cu fiecare părticică a corpului. Totul doare. În acelaşi timp însă a fost şi ziua cu cel mai frumos peisaj de până acum.

urcând spre pasul John Gardner

gheţarul Grey

hai să mai stăm un pic

Rezumatul zilei: 
distanţă:15.6 km
durată: 8h30min
D+: 830m

Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2. 

Următoarele articole : 
#5 - Torres del Paine: lacul albastru
#6 - Torres del Paine: ploaia
#7 - Torres del Paine: amfiteatrul

#3 - Torres del Paine: pădurea

Şi azi pornim printre primii din camping. La puţin timp de la plecare, putem vedea de undeva de sus gheţarul Dickson şi lacul cu acelaşi nume. Intrăm apoi în pădure şi dintr-o dată mă simt ca acasă. Mirosul, foşnetul frunzelor,  susurul râului care se aude undeva în depărtare, toate îmi sunt familiare. În plus, nu sunt ţânţari, vânt sau soare puternic.

Înainte să venim aici am citit pe blogurile altora că vremea ar fi foarte schimbătoare. Nu că nu i-am crezut, dar e altfel când experimentezi pe pielea ta. Deşi suntem abia în a treia zi, nu doar o dată m-am regăsit bătută de ploaie, soare şi vânt, toate în acelaşi timp. Şi asta m-a făcut să apreciez mai mult momentele calme, ca cele de acum.

Timpul zboară şi înainte să ne dăm seama ajungem la panoul care semnalează ultimii 2km. Ce se schimbă  în partea finală este ... totul! Lăsăm pădurea şi ieşim într-o zona cu grohotiş, unde vântul este din nou stăpân. În acelaşi timp, drept răsplată parcă apar în faţa noastră gheţarul si lacul Perros. Este prima oară când văd un gheţar atât de mare, de atât de aproape. Nu-mi vine să cred cât de imens este. În acelaşi timp, imobilitatea îl face parcă şi mai impunător.

După, de parcă nu ar fi fost suficient cât am văzut azi, zărim în depărtare o căprioară. Îmi imaginez că suntem primii care ajungem azi pe aici şi nu a avut timp să se facă nevăzută. Surprinzător însă, pe măsură ce ne apropiem de ea nu se sperie de noi şi o putem studia în voie. Pare a fi un mascul, pentru că are coarne şi este destul de micuţ ca statură.

[Deşi atunci nu ştiam, căprioara aparţine unei specii numită huemul şi este specifică Anzilor.]

După ce terminăm şedinţa foto, ne pornim fără să ştim cât mai avem exact. Mă bucur când ajungem în camping la scurt timp după ce intrăm iar în pădure. Noaptea trecută vântul a fost extrem de puternic şi m-a făcut să îmi pun din nou problema că nu va rezista cortul. Vântul cobora de undeva de pe munte cu un zgomot care îi prevestea puterea şi creştea pe măsură ce se apropia de noi. M-am trezit periodic din cauza lui. Acum mă bucur că cel puţin azi nu vom avea problema asta pentru că suntem la adăpost.

Mâine va fi cea mai grea zi. Vom trece prin pasul John Gardner. Traseul este estimat la 11 ore şi probabil că atât va dura pentru că până acum am fost extrem de aproape de estimări. Ştiu însă că şi peisajele vor fi pe măsură, aşa că aştept cu teamă şi nerăbdare în acelaşi timp.

Rezumatul zilei: 
distanţă:12 km
durată: 4h30min
D+: 460m

Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.

Următoarele articole : 
#4 - Torres del Paine: gheţarul
#5 - Torres del Paine: lacul albastru
#6 - Torres del Paine: ploaia

#2 - Torres del Paine: delta de Patagonia

Seara şi dimineaţa vântul se opreşte şi atunci se face linişte. Prima oară am observat aseară, când m-am trezit şi nu ştiam ce lipseşte. A trebuit să treacă ceva timp până mi-am dat seama: puteam să îmi aud gândurile. Iar de dimineaţă a fost la fel.


Când m-am trezit la ora 6, după vreo 12 ore de somn şi am văzut că vântul lipseşte am ieşit nerăbdătoare din cort. Nu de alta, dar să nu pierd momentul. Spre dezamăgirea mea însă, asta a făcut să apară nişte ţânţari ... ce zic eu ţânţari, nişte vampiri capabili să ajungă la sângele tău indiferent de câte haine ai pe tine! Prăpăd au făcut din noi.

Nu ştiu dacă din cauza asta sau a faptului că dormiserăm suficient, cert este că am plecat printre primii din camping. Bine, ce-i drept, am înţeles de ieri că ne ajută să fim în contratimp cu ceilalţi. Altfel stăm la coadă peste tot: la baie, la duş, la masă.

În prima parte a zile intrăm într-un fel de deltă de Patagonia. Lipseşte stufărişul, dar sunt prezenţi ţânţarii, apa şi păsările. Peisajul este încă deluros, pentru că munţii i-am lăsat în spate ieri. Mai târziu însă cotim la 90 de grade şi încep să reapară.

La jumătatea drumului ajungem în punctul de control Coiron, unde salvamontul se asigură că avem rezervări pentru următoarele zile. Îl întreb ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ajuns până aici fără rezervări, după o zi jumătate de mers şi răspunul e simplu: ne-am fi întors înapoi. Pfiu, bine că nu e cazul nostru.

A doua parte a traseului nu are diferenţă de nivel aproape deloc. Mergem prin căldură iar ţânţarii ne însoţesc in continuare. Obosiţi şi înfometaţi începem să urcăm o pantă anevoios. Apoi îl zărim: campingul Dickson. Pe o pajişte verde, înconjurat de lac din două părţi. Şi pe o parte se află o bucată imensă de gheaţă care încearcă să reziste puterii apei. Iar mai departe, munţii.

După-amiezele le petrecem în camping. Putem face duş iar asta mă bucură tare pentru că îmi creşte confortul. Apoi mâncăm, citim şi ne bucurăm de peisaj. Seara ieşim pe malul râului şi simt că asta e Patagonia pe care o văzusem în poze. Cu gheţari, ape albastre şi munţi.

Rezumatul zilei: 
distanţă:18 km
durată: 4h
D+: 380m

Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia (o imagine de ansamblu a traseului se găseşte în primul articol). Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2. 

Următoarele articole : 
#3 - Torres del Paine: pădurea
#4 - Torres del Paine: gheţarul
#5 - Torres del Paine: lacul albastru

#1 - Torres del Paine: vântul

În Torres del Paine sunt două trasee importante: aşa-numitul W şi O-ul, care îl închide pe primul. W-ul este cel mai popular, pentru că e nevoie de doar 3-4 zile pentru a-l parcurge şi acoperă partea cea mai spectaculoasă a parcului. O-ul în schimb este pentru drumeţii de cursă lungă. Noi ne-am dorit să simţim parcul departe de aglomeraţie, să ne bucurăm în voie de el şi am ales a două variantă. Mai jos, puteţi vedea o imagine de ansamblu a traseului împărţit pe zile. Azi, vom povesti despre prima zi.

Noaptea trecută am petrecut-o în Puerto Natales, într-un camping. Dimineaţă ne-am trezit înainte să sune ceasul, iar la 7:30 eram deja în autobuz, în drum spre parc.

Ieri am înţeles că Patagonia înseamnă întinderi mari fără urmă de locuitor. Oriunde te uiţi poţi zări câmpuri, lacuri, oi, dar nu aşezări omeneşti. Azi am văzut pentru prima oară lame, iar peisajul a fost complet.

La intrarea în parc, autobuzul se opreşte şi urcă o doamnă îmbrăcată în uniformă. Ne explică procesul pe care trebuie să îl urmăm: 1 - completăm un formular, 2 - plătim taxa, 3 - ne ridicăm harta, 4 - urmărim un video. Totul este foarte bine pus la punct. Cred că altfel nu ar face faţă numărului imens de turişti. Când ne aşezăm la coadă, suntem alături de sute de oameni. Cu toate astea, înaintăm repede. Sunt impresionată mai ales de partea cu video-ul. În mai puţin de 3 minute ne sunt prezentate regulile de bază ale parcului: să nu aprindem focul decât în locurile special amenajate, să luăm gunoaiele cu noi şi să mergem doar pe potecile amenajate. Se insistă mai ales pe prima şi îmi amintesc că nu demult a fost un incendiu mare aici. Nu-mi amintesc detaliile, trebuie să citesc acasă mai multe.

În ultimii ani au fost mai multe incendii mari, toate cauzate de turişti. Cel mai recent este cel din 2011, cauzat de un israelian care a ars 176km2 din rezervaţie. Înainte de el a mai fost unul în 2005, provocat de un ceh, care a distrus şi el 155km2.

Mai târziu, după încă un drum de 8km cu următorul autobuz, suntem la intrarea în parc. Cu rucsacii în spate, pornim spre campingul Seron. Estimarea este de 4 ore, deci ar trebui să fie o zi uşoară.

Vântul bate în rafale, însă nu e nimic de speriat. Primul semnal de alarmă îl primim în timpul unei pauze, când privesc în dreapta şi văd un mini-uragan venind spre noi. Strig repede: "Rareş!" şi mă întorc cu spatele. Apoi ne continuăm drumul şi rafalele încep să devină normalitate.

În curând însă devin tot mai dese şi mai violente. Acum sunt nevoită să mă ţin de Rareş. Progresăm mult mai lent pentru că trebuie să ne întoarcem cu spatele spre vânt constant. Asta până când reuşeşte să ne doboare. Se întâmplă într-un vârf local, unde pare că tatăl tuturor vânturilor îşi face apariţia. În 2 secunde suntem amândoi pe jos şi ne târâm înapoi într-o încercare disperată de a ne adăposti. Ochelarii şi bufful îmi zboară de pe cap şi îmi iau în gând adio de la ei. La scurt timp după, apare un alt grup care înaintează cu pas vioi. Un băiat îmi recuperează lucruile şi mi le aduce înapoi. Nepăsători, continuă drumul până când îi loveşte şi pe ei, cu toată puterea. Scena se repetă şi acum suntem 7 oameni adunaţi ca nişte curci plouate. Rafalele ne lovesc tot mai tare şi ştim că probabil e locul cel mai rău de pierdut vremea. Încercăm să mai plecăm o dată cu Rareş însă de data asta e şi mai rău. Este doborât cu tot cu rucsacul de peste 20 de kilograme. Ne retragem pentru a doua oară şi începem să ne întrebăm dacă vom putea trece.

Apoi îşi fac şi ceilalţi curaj să încerce încă o dată. Noi aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Nu de alta, dar nu vrem să cădem ca popicele, unii peste alţii. Cu greu, după încă o pauză undeva în vârf, reuşesc să treacă. Ok, acum e rândul nostru. Ne punem rucsacii în spate, aşteptăm să treacă şi rafala asta şi gata! Ne ridicăm şi plecăm. În vârf aproape că suntem iar doborâţi şi pentru o clipă am senzaţia că nu vom reuşi, dar în final trecem cu bine şi ne alăturăm celorlalţi. Aici, într-o lume normală, încă bate vântul foarte tare, dar relativ la ce tocmai am văzut, e mult mai bine.

Urmează o coborâre în care vântul îşi pierde tot mai mut din putere şi care culminează cu o pădure. Ah, ce bine e! "Ca o plimbare în parc", declară Rareş. Ne-a luat câteva ore doar să ne călim. Dar asta nu înseamnă că nu ne facem griji. Griji că nu va rezista cortul, sau că nu vom rezista noi. Mă întreb dacă ce am trăit noi azi e normal. Cred că vom afla în zilele următoare. După masă răsuflăm uşuraţi când ajungem în camping. Uf, n-a fost deloc uşor.

mulţimea

 

Rezumatul zilei: 
distanţă:14 km
durată: 4h25min
D+: 300m

Articolul face parte dintr-o serie despre circuitul nostru în Torres del Paine, Patagonia. Torres del Paine este cel mai cunoscut parc naţional din Chile, fiind vizitat anual de aproximativ 150 000 de turişti. Are o suprafaţă de 2420km2.

Următoarele articole : 
#2 - Torres del Paine: delta de Patagonia
#3 - Torres del Paine: pădurea
#4 - Torres del Paine: gheţarul