catarat

începuturi în căţărat


Căţăratul era demult pe lista mea, aşa cum e şi alpinismul, sau schi-ul de tură. Orice are legătură cu muntele e pe listă de fapt şi pe măsură ce trece timpul am nevoie de provocări noi.


În clubul montan din care facem parte, tagma căţărătorilor e una foarte misterioasă. Ştii că există, dar nu îi vezi niciodată. Asta pentru că cei mai mulţi nu se alătură drumeţilor de obicei.

Pasul 1: Găseşte un căţărător, fie în cercul de prieteni, fie mergând la o sală de căţărat.

Când i-am cunoscut pe Cosmin şi Cornelia, despre care am aflat că sunt căţărători, ne-am exprimat pe loc dorinţa de a încerca. Altfel nu am fi ştiut de unde să începem. Eu fusesem o singură dată la sală, însă nu am fost prea încântată. Am încercat eu să urc un perete, dar nu m-am descurcat prea bine şi nici nu m-a ajutat nimeni cu sfaturi. Poate un curs ar fi fost o variantă mai bună, însă mersul la stâncă suna mult mai bine.





Prima ieşire am făcut-o într-o după-masă a unei duminici, în Cheile Turzii. Cosmin ne-a arătat 8-ul, nodul de bază şi ne-a explicat ce trebuia să ştim pentru o primă încercare. După ce a echipat un traseu urcând cap (a se înţelege că a urcat el primul având coarda cu el, şi a trecut-o prin inelul care se găseşte în punctul cel mai înalt al traseului = top), am urmat noi în manşă (manşă e atunci când coarda este deja trecută prin top şi în timp ce urci, în cazul în care cazi, vei rămâne prins în coardă; primul care urcă va rămâne şi el, însă va cădea până sub ultimul punct asigurat, adică ultimul punct prin care a trecut coarda, care se află sub el). Cosmin a devenit pe loc mentorul nostru în căţărat, şi un fel de semizeu totodată. Aşa vrem să ne căţărăm şi noi când creştem mari.

Pasul 2: Învaţă lucrurile de bază:
- 8-ul, nodul cel mai folosit pentru a te lega de coardă
- filatul (cu gri gri sau coşuleţ)
- urcă un traseu de dificultate mică, pentru a te acomoda cu stânca

A doua ieşire a fost în cadrul Rimetea Climbing Open, unde am încercat din nou câteva trasee. Eram deja fermecată şi abia aşteptam să mergem iar. Problema era însă că nu aveam echipamentul nostru şi trebuia să găsim mereu pe cineva care are.



Ne-am hotărât să luăm măsuri. Prima piesă de echipament şi cea mai urgentă: papucii. I-am găsit uşor, pentru că nu aveam pretenţii mari. Oricum nu eram eu foarte pricepută şi am găsit modelul ăsta, despre care spuneau că e mai pentru începători. Mi-a sunat bine şi i-am luat fără să stau prea mult pe gânduri.

Pasul 3: Echipament.

A urmat apoi o comandă pentru a ne achiziona echipamentul de bază. Ea a cuprins:
- 1 coardă
- 3 carabiniere
- 2 anouri
- un săculeţ de magneziu şi magneziu
- 12 bucle

Pasul 4: Căţărat, căţărat, căţărat.



De aici, posibilităţile au fost infinte. Primul weekend după ce a venit echipamentul am pornit entuziasmaţi spre Piatra Secuiului. Ce conta că prognoza nu era cea mai fericită? Trebuia să îl încercăm. Înarmaţi cu "Alpinism şi escaladă în munţii Trascău", cartea lui Dan Anghel ce descrie toate traseele din jurul Clujului, ne-am îndreptat spre Rimetea. Ziua a fost mai mult eşuată decât reuşită, pentru că atunci când am ajuns la stânca şi eram gata să urcăm primul traseu, a început ploaia. Iar după ce am strâns tot şi am ajuns în final la maşină, a ieşit soarele şi ne-am decis să ne întoarcem. A fost aşa un dute-vino că mai mult ne-am dus şi ne-am întors, decât să ne căţărăm. N-am avut de ales şi ne-am întors şi duminică. Cum-necum ne-am căţărat noi cât de cât în weekendul ăla.



După, în timpul verii, aproape în fiecare săptămână reuşeam să prindem o dată apusul undeva în Cheile Turzii sau Tureni. Zilele erau lungi şi fugeam repede de la muncă pentru a apuca să urcăm de câteva ori pe stâncă. Nici nu aveam nevoie de mai mult pentru că nu prea avem noi forţă în braţe şi obosim destul de repede. Însă era suficient pentru a ne încărca de energie şi a ieşi din cotidian.



Cam ăştia au fost paşii pe care i-am urmat noi când am început să ne căţărăm. Sigur că nu reprezintă un standard, însă am vrut să îi împărtăşesc cu voi, pentru că înainte mereu mă întrebam: cum începi să faci asta? Ei bine, noi aşa am început. Şi ceva îmi spune că n-o să ne oprim prea curând.

experimentul căţărat pe gheaţă


Ştiţi că vă povesteam zilele trecute de tura în Retezat? Ei bine, tura pe Vârful Peleaga am făcut-o sâmbătă, însă povestea a continuat şi duminică.


Tot weekendul căţăratul pe gheaţă a fost o opţiune pentru cei prezenţi. Aproape de cabana Genţiana este o cascadă care iarna îngheaţă. Aş fi vrut să încerc şi anul trecut, însă stelele nu s-au aliniat şi în ultima zi am coborât direct la maşină.

De data asta însă am rămas. Cum nu am căţărat niciodată, eram tare curioasă să aflu ce înseamnă asta. De dimineaţă aflăm că un grup de băieţi este deja acolo şi Ionuţ plănuieşte să meargă şi el. Hotărâm să pornim împreună după micul dejun.

Cascada se poate vedea de la cabană şi se află la vreo 15 minute distanţă. Când ajungem acolo, intrăm în coada de aşteptare. Primul va merge Ionuţ, după care eu şi apoi Rareş. Cu echipamentul nu stăm prea bine şi va trebui să îl pasăm de la unul la altul. Lista cu ce avem conţine un element: colţari. Pe lângă asta avem nevoie de ham, cască şi pioleti tehnici. Iniţial plănuim să folosim casca şi hamul lui Ionuţ, însă se îndură cineva de mine şi primesc altele, pentru a economisi timpul în care l-am pasa de la unul la altul.

În timp ce aştept să ne vină rândul la picioarele mele se desfăşoară un spectacol. Valea este acoperită de o ninsoare deasă, prin care poţi zări totuşi în depărtare. Însă nu stau prea mult în visare pentru că se apropie rândul meu şi îmi dau seama că habar n-am ce trebuie să fac. Din afară nu pare atât de greu totuşi. Ionuţ ne-a explicat pe drum câteva lucruri de bază şi de acolo cred că doar muţi pe rând câte un picior, o mână. Presupun că o să-mi dau eu seama ce vine la rând.


Ei bine, că să nu mai lungim povestea, vine momentul mult aşteptat. Îmi leg hamul şi sunt gata de plecare. Iau gheaţa în primire şi înaintez, un pas, doi şi vine rândul mâinilor. Ai zice că e evident că mâna ar trebui să meargă drept în sus, pentru a te putea ridica în ea după. S-ar putea, însă nu şi pentru mine. Eu întind mâna pe jumătate doar, în lateral. De parcă urmează să mă deplasez pe orizontală. De jos încep să vină indicaţii: "întinde mâna în sus!", "încearcă să împingi pioletul din prima şi să nu-l mai mişti!". În curând devin dependentă de ele şi nu mai ştiu nici măcar unde să pun piciorul. "E o treaptă puţin mai jos. Mai la dreapta ... perfect."


steluţa de mare în acţiune


Ei şi continui eu aşa timp de vreo ... 5 minute întregi după care încep să tremur toată. Îmi dau seama că nu mai am control asupra mâinilor deloc iar de forţă nici nu se pune problema. Sunt abia la jumătatea traseului, însă nu sunt în stare să continui. Îi anunţ pe băieţi că voi coborî.


Ai zice că e gata. Voi coborî în rapel, ce mare lucru. Se dovedeşte că nici la asta nu sunt foarte intuitivă şi înainte să îmi dau seama ce se întâmplă mă lovesc cu un umăr de gheaţă. De jos vin din nou indicaţiile: "picioarele depărtate!". Aha, deci era un secret şi aici. Cumva ajung jos teafără şi nevătămată (dacă ignori durerile de mâini şi şocul din ochi).

Ulterior Rareş îmi povesteşte cum în timp ce eu eram în chinuri pe sus, jos am şi fost botezată "steluţa de mare". Nici că aş fi putut găsi o descriere mai bună. Ajunsă înapoi la cabană, le povestesc tuturor ce dezastru am fost. Chiar aşa de rău nu mă aşteptăm să mă descurc. Mă liniştesc când aud şi poveştile celorlalţi despre primele încercări. S-ar putea să existe speranţă.

În final nu mă descurajez eu aşa uşor şi nădăjduiesc că data viitoare o să mă descurc mai bine. Pentru că trebuie neapărat să existe o dată viitoare. Dacă v-am povestit atât despre o jumătate de urcare, mă întreb câte aş fi trăit dacă aş fi ajuns până în capăt.