"Ale abia aștept să vezi ce trasee faine știe Titus prin Ceahlău !". Asta îmi spune Rareș într-o formă sau alta de fiecare dată când povestim despre Ceahlău. Și de anul trecut, când am făcut tura asta pe potecile clasice îmi promite că o să mergem să văd cu ochii mei despre ce vorbește.
În urmă cu vreo 3 săptămâni ia legătura cu Titus pentru a pune planul în aplicare. Împreună găsesc un weekend convenabil, așa că rămâne stabilit: o să văd adevăratul Ceahlău.
Ca un corporatist adevărat, vineri plec mai repede de la muncă pentru a mă pregăti de plecare. Munca poate aștepta până luni însă muntele nu ... mă strigă tot mai tare :) După pregătiri asidue ( clasicele cumpărături și bagaje) reușim să ieșim din Cluj conform planului, la ora 18:00. Ne așteaptă un drum de 4-5 ore, încoronat de o serie de curbe înainte de Lacul Roșu și de serpentine serioase în zona Cheilor Bicazului. Dar cum nimic nu ne stă în cale, 4h jumate mai târziu ajungem în Bicaz, unde ne așteaptă Titus, venit din Pașcani. De aici mai avem de parcurs ~10km până în Izvorul Muntelui, punctul de start al traseului nostru.
Înainte de a pleca ne aranjăm bagajele și ne încălțăm bocancii iar apoi pornim către stâna părăsită din Poiana Maicilor, locul în care vom dormi în prima noapte. Titus estimează traseul la o oră, ceea ce se dovedește a fi extrem de precis, pentru că la final gps-ul ne arată 1h și 3min. O dată ajunși ne grăbim să ne punem la somn. Urmează o zi lungă care va începe devreme pentru că plănuim să vedem răsăritul.
Sâmbătă ne trezește alarma gps-ului, care ne anunță că în 10 min va răsări soarele. Ieșim repede din stână pentru a vedea care este situația și constatăm că ceața nu lasă vederii prea multe. Frigul mă trimite către căldura sacului de dormit, așa că îmi continui somnul pentru încă o oră. Aflu mai târziu că băieții au fost mai curajoși și au înfruntat frigul pentru un peisaj superb care s-a arătat din când în când.
La ora 7 sună din nou alarma. De data asta este trezirea oficială. Oh nu ! O amân cât pot de mult, însă în final mă ridic, nu fără să mă plâng puțin: "la ora asta nici găinile nu sunt treze...". Luăm micul dejun și pornim ușurel pe traseul ce duce către cabana Dochia, până la refugiul Ocolasul Mic. Urcăm prin pădure o perioadă, pentru ca mai apoi să ajungem în zona numită Clăile lui Miron. De aici urcăm mai abrupt și imediat după ajungem la refugiu. Pentru că vremea nu e prea încurajatoare ( în continuare ceața ne limitează vizibilitatea ), decidem să îi oferim soarelui un răgaz de o oră, timp în care sperăm să câștige mai mult teritoriu. Ne bucurăm când se văd primele raze, însă continuă să fie timid. Eh, nu ne oprește pe noi atâta lucru, așa că pornim din nou la drum.
De aici urmează părțile faine ale turei, acele părți de care îmi tot povestea Rareș ( însă despre care nu o să dau prea multe detalii pentru că se află în aria protejată).
Deși ieșim de pe traseul marcat, se vede treaba că Titus e acasă: ne ghidează fără ezitare. Ajungem la locul de campat pentru următoarea seară, unde lăsăm bagajele mari. De aici vom continua cu bagaje mici. Înainte să intrăm în traseu, zărim o turmă de capre negre. Probabil că suntem pe teritoriul lor, pentru că de-a lungul zilei, le revedem de câteva ori. Ba chiar sunt atât de aproape încât le putem urmări ritualul de avetizare: țapul responsabil cu siguranța turmei anunță pericolul printr-un sunet specific, ceea ce determină toată turma să se distanțeze. Privesc fascinată totul.
Vremea este încă cețoasă, însă nu ne oprește să luăm cu asalt stânca. Cățărăm, coborâm pe jgheaburi și mergem pe brâne. Uneori se ridică ceața și ne lasă să admirăm peisajul. Titus ne indică peisaje și vârfuri în depărtare, sau hornuri și pereți stâncoși în apropiere. Deși știe atât de bine locurile, se bucură și el de parcă le-ar vedea pentru prima dată. Iar noi ... noi chiar le vedem pentru prima dată :)
În a doua parte a zilei ne întoarcem pe cărări umblate și mergem către cabana Dochia. Înainte de asta, deviem încă o dată de la cărare, pentru a savura o porție sănătoasă de afine.
Ajunși la Dochia, ne iau prin surprindere zgomotul și agitația. Mâncăm câte o ciorbă și ne continuăm drumul. Nu știu cum, dar faptul că umblăm pe cărări marcate nu mă pune pe gânduri. Nici prin cap nu-mi trece ce ni se pregătește: urmează să parcurgem Creasta Hotarelor. După ce cotim stânga și ieșim de pe potecă, intrăm într-o pădure deasă prin care ne facem loc cu greu. Ieșim din ea și intrăm pe creastă. Aici, florile de colț sunt la ele acasă. Sunt atât de multe încât trebuie să fim atenți să nu le călcăm întâmplător.
Pe măsură ce urcăm, peisajele sunt tot mai spectaculoase. În final, ajungem sub Vf. Toaca, de unde ne întoarcem către stația meteo și apoi înapoi către locul de campare. Soarele începe deja să coboare și să coloreze stânca spectaculos. Mai târziu, ne bucurăm de un apus care ne intră prin ochi direct în suflet.
Duminică alarma sună din nou devreme. O nouă zi, un nou răsărit. Rareș deschide repede ușa cortului pentru a verifica starea vremii. Spre bucuria lui, marea de nori specifică Ceahlaului este prezentă, așa că iese din cort entuziasmatt. Eu aleg să îmi continui dulcele somn al dimineții ( da, știu, n-am nimic de spus în apărarea mea :D).
O nouă zi, o nouă serie de trasee inedite. Din nou întâlnim capre negre, de data asta o turmă care are și iezi. Zonele vizitate azi se dovedesc a fi mai sălbatice și mai spectaculoase. Împreună cu Rareș, decidem că ăsta e cel mai fain traseu din ambele zile. În timpul unui popas, mi se pare că miroase a mentă, însă Titus îmi arată sovârful, o plantă de ceai. Hm ... ceai făcut din plante de pe munte ? Nu stau pe gânduri și culeg un buchet pentru acasă.
Coborârea către mașini o facem pe aceleași poteci pe care am urcat vineri și sâmbătă dimineață. Înainte de a ajunge la Clăile lui Miron însă, cotim stânga și urcăm Vf. Ocolasul Mic, sau Vf. Vanturisul. La doar 10 minute de cărare, vârful ne oferă o priveliște atât în urmă, către Vf. Ocolasul Mare , Vf. Toaca și cabană Dochia, cât și înainte, către Lacul Bicaz. Privim în jur și parcă ne-am dori să luăm muntele cu noi. Îl respirăm prin toți porii și ne întipărim amintirea adânc în memorie. Cu greu revenim pe potecă și continuăm spre mașini. Ne așteaptă drumul către casă.
Dacă la întâlnire, i-am spus lui Titus că am auzit că "n-ai văzut Ceahlăul până când nu ai mers pe brâne și jgheaburi", la final am înțeles ce înseamnă asta. Îi mulțumesc pentru că a avut răbdare cu noi, pentru că ne-a arătat o parte din perlele Ceahlaului și pentru că acum pot spune că am văzut ce înseamnă Ceahlăul cu adevărat.
În urmă cu vreo 3 săptămâni ia legătura cu Titus pentru a pune planul în aplicare. Împreună găsesc un weekend convenabil, așa că rămâne stabilit: o să văd adevăratul Ceahlău.
Ca un corporatist adevărat, vineri plec mai repede de la muncă pentru a mă pregăti de plecare. Munca poate aștepta până luni însă muntele nu ... mă strigă tot mai tare :) După pregătiri asidue ( clasicele cumpărături și bagaje) reușim să ieșim din Cluj conform planului, la ora 18:00. Ne așteaptă un drum de 4-5 ore, încoronat de o serie de curbe înainte de Lacul Roșu și de serpentine serioase în zona Cheilor Bicazului. Dar cum nimic nu ne stă în cale, 4h jumate mai târziu ajungem în Bicaz, unde ne așteaptă Titus, venit din Pașcani. De aici mai avem de parcurs ~10km până în Izvorul Muntelui, punctul de start al traseului nostru.
Înainte de a pleca ne aranjăm bagajele și ne încălțăm bocancii iar apoi pornim către stâna părăsită din Poiana Maicilor, locul în care vom dormi în prima noapte. Titus estimează traseul la o oră, ceea ce se dovedește a fi extrem de precis, pentru că la final gps-ul ne arată 1h și 3min. O dată ajunși ne grăbim să ne punem la somn. Urmează o zi lungă care va începe devreme pentru că plănuim să vedem răsăritul.
Sâmbătă ne trezește alarma gps-ului, care ne anunță că în 10 min va răsări soarele. Ieșim repede din stână pentru a vedea care este situația și constatăm că ceața nu lasă vederii prea multe. Frigul mă trimite către căldura sacului de dormit, așa că îmi continui somnul pentru încă o oră. Aflu mai târziu că băieții au fost mai curajoși și au înfruntat frigul pentru un peisaj superb care s-a arătat din când în când.
La ora 7 sună din nou alarma. De data asta este trezirea oficială. Oh nu ! O amân cât pot de mult, însă în final mă ridic, nu fără să mă plâng puțin: "la ora asta nici găinile nu sunt treze...". Luăm micul dejun și pornim ușurel pe traseul ce duce către cabana Dochia, până la refugiul Ocolasul Mic. Urcăm prin pădure o perioadă, pentru ca mai apoi să ajungem în zona numită Clăile lui Miron. De aici urcăm mai abrupt și imediat după ajungem la refugiu. Pentru că vremea nu e prea încurajatoare ( în continuare ceața ne limitează vizibilitatea ), decidem să îi oferim soarelui un răgaz de o oră, timp în care sperăm să câștige mai mult teritoriu. Ne bucurăm când se văd primele raze, însă continuă să fie timid. Eh, nu ne oprește pe noi atâta lucru, așa că pornim din nou la drum.
De aici urmează părțile faine ale turei, acele părți de care îmi tot povestea Rareș ( însă despre care nu o să dau prea multe detalii pentru că se află în aria protejată).
Deși ieșim de pe traseul marcat, se vede treaba că Titus e acasă: ne ghidează fără ezitare. Ajungem la locul de campat pentru următoarea seară, unde lăsăm bagajele mari. De aici vom continua cu bagaje mici. Înainte să intrăm în traseu, zărim o turmă de capre negre. Probabil că suntem pe teritoriul lor, pentru că de-a lungul zilei, le revedem de câteva ori. Ba chiar sunt atât de aproape încât le putem urmări ritualul de avetizare: țapul responsabil cu siguranța turmei anunță pericolul printr-un sunet specific, ceea ce determină toată turma să se distanțeze. Privesc fascinată totul.
Vremea este încă cețoasă, însă nu ne oprește să luăm cu asalt stânca. Cățărăm, coborâm pe jgheaburi și mergem pe brâne. Uneori se ridică ceața și ne lasă să admirăm peisajul. Titus ne indică peisaje și vârfuri în depărtare, sau hornuri și pereți stâncoși în apropiere. Deși știe atât de bine locurile, se bucură și el de parcă le-ar vedea pentru prima dată. Iar noi ... noi chiar le vedem pentru prima dată :)
În a doua parte a zilei ne întoarcem pe cărări umblate și mergem către cabana Dochia. Înainte de asta, deviem încă o dată de la cărare, pentru a savura o porție sănătoasă de afine.
Ajunși la Dochia, ne iau prin surprindere zgomotul și agitația. Mâncăm câte o ciorbă și ne continuăm drumul. Nu știu cum, dar faptul că umblăm pe cărări marcate nu mă pune pe gânduri. Nici prin cap nu-mi trece ce ni se pregătește: urmează să parcurgem Creasta Hotarelor. După ce cotim stânga și ieșim de pe potecă, intrăm într-o pădure deasă prin care ne facem loc cu greu. Ieșim din ea și intrăm pe creastă. Aici, florile de colț sunt la ele acasă. Sunt atât de multe încât trebuie să fim atenți să nu le călcăm întâmplător.
Pe măsură ce urcăm, peisajele sunt tot mai spectaculoase. În final, ajungem sub Vf. Toaca, de unde ne întoarcem către stația meteo și apoi înapoi către locul de campare. Soarele începe deja să coboare și să coloreze stânca spectaculos. Mai târziu, ne bucurăm de un apus care ne intră prin ochi direct în suflet.
Duminică alarma sună din nou devreme. O nouă zi, un nou răsărit. Rareș deschide repede ușa cortului pentru a verifica starea vremii. Spre bucuria lui, marea de nori specifică Ceahlaului este prezentă, așa că iese din cort entuziasmatt. Eu aleg să îmi continui dulcele somn al dimineții ( da, știu, n-am nimic de spus în apărarea mea :D).
O nouă zi, o nouă serie de trasee inedite. Din nou întâlnim capre negre, de data asta o turmă care are și iezi. Zonele vizitate azi se dovedesc a fi mai sălbatice și mai spectaculoase. Împreună cu Rareș, decidem că ăsta e cel mai fain traseu din ambele zile. În timpul unui popas, mi se pare că miroase a mentă, însă Titus îmi arată sovârful, o plantă de ceai. Hm ... ceai făcut din plante de pe munte ? Nu stau pe gânduri și culeg un buchet pentru acasă.
Coborârea către mașini o facem pe aceleași poteci pe care am urcat vineri și sâmbătă dimineață. Înainte de a ajunge la Clăile lui Miron însă, cotim stânga și urcăm Vf. Ocolasul Mic, sau Vf. Vanturisul. La doar 10 minute de cărare, vârful ne oferă o priveliște atât în urmă, către Vf. Ocolasul Mare , Vf. Toaca și cabană Dochia, cât și înainte, către Lacul Bicaz. Privim în jur și parcă ne-am dori să luăm muntele cu noi. Îl respirăm prin toți porii și ne întipărim amintirea adânc în memorie. Cu greu revenim pe potecă și continuăm spre mașini. Ne așteaptă drumul către casă.
Dacă la întâlnire, i-am spus lui Titus că am auzit că "n-ai văzut Ceahlăul până când nu ai mers pe brâne și jgheaburi", la final am înțeles ce înseamnă asta. Îi mulțumesc pentru că a avut răbdare cu noi, pentru că ne-a arătat o parte din perlele Ceahlaului și pentru că acum pot spune că am văzut ce înseamnă Ceahlăul cu adevărat.
