melancolia finalului de an

Vine finalul de an şi mă apucă melancolia. Începe să se simtă atmosfera de sărbătoare şi mă întreb din nou: când a trecut şi anul ăsta? Dacă stau să îl iau la bani mărunţi, îmi dau seama că e normal să fi trecut. S-au întâmplat atâtea lucruri şi am mers brambura prin atâtea locuri. Cât mai vroiam? Păi mai vroiam că niciodată nu e suficient. Mă tot întorc la vorba: atât de puţin timp, atât de multe locuri de văzut.

Anul ăsta am decis să nu mai ţin blogul doar pentru mine. A fost o hotărâre care m-a forţat să dau mai mult din mine, dar pe care mi-am asumat-o.  Acum suntem la primul final de an oficial şi am decis să sărbătorim. Şi ce altă modalitate mai bună decât un calendar care să conţină poze din turele anului ce se încheie.

Pentru fiecare lună am încercat să alegem o poză reprezentativă şi dragă nouă. Sunt luni în care a fost greu să ne decidem şi luni mai serbede, în care culorile naturii nu ne-au prea ajutat.

Fiecare poză are tura ei în spate şi mai ales povestea. Să va arăt ce am ales şi de ce.

Ianuarie & Februarie

Ianuarie şi februarie au fost lunile dedicate zăpezii. Că să înţelegeţi dragostea mea pentru iarnă, trebuie să încep cu o scurtă poveste. Acum vreo 2 ani am cunoscut-o pe Diana. Diana avea să devină o bună prietenă a mea şi avea o mare dragoste: iarna. Privind în urmă, sentimentele mele faţă de anotimpul ăsta îmi erau destul de neclare. Cred că în afară de câteva zile în care mă bucuram de câte o ninsoare, în rest îmi era indiferent. Pentru Diana însă lucrurile stăteau altfel. Pentru ea, iarna era prilej de bucurie neîncetată. Bulgareala, săniuşul, alergatul prin nămeţi, toate erau activităţi care îi luminau chipul şi o transformau. M-am îndrăgostit şi eu. Am început să văd şi eu prin ochii ei şi totul s-a schimbat. Am descoperit înotul în zăpadă, bucuria unei alergări prin parc şi a unui ceai cald de după sau a unei coborâri pe pârtie în lumina asfinţitului.

Aşa că am profitat de fiecare ocazie să ieşim. Pozele primelor două luni ale anului sunt de la câte o tură pe pârtie. Cea din luna ianuarie este din Munţii Şureanu, pe când cea din februarie este din Munţii Lotrului, cu Lacul Vidra în fundal. Am povestit puţin despre ele în postarea asta, care încearcă să sumarizeze ieşirile la schi din tot sezonul.

Martie

Pentru mine luna martie este o luna bună pentru antrenament. În aprilie începe sezonul de alergare montană şi după ce încerc să îmi construiesc o fundaţie cât mai solidă pe timpul iernii, adunând kilometri, în martie începe faza de "sharpening" când trag mai tare. În plus, culorile naturii sunt mai triste parcă în aşteptarea primăverii. Din cauza asta şi turele sunt mai puţine. Am ales o poză care exprimă foarte bine asta dintr-o tură făcută la Scăriţa-Belioara.

Aprilie

În aprilie lucrurile se schimbă, natura prinde viaţă şi începem să urcăm mai sus. Cum nu practicăm schiul de tură şi nu avem experienţă în alpinism, sunt câteva luni în care stăm departe de creste. Anul ăsta în aprilie am mers pentru prima oară în Munţii Hăşmaşului, munţi ce m-au încântat şi m-au bucurat. Zăpada era încă prezentă, însă florile îşi făceau şi ele apariţia iar soarele prindea puteri.

Mai

Luna mai a început în trombă cu o excursie către Valea Cernei şi cazanele Dunării. Era din nou o zonă pe care o vedeam pentru prima oară şi în care mi-am propus să revin pentru o perioada mai lungă. Cine ştie, poate anul ce vine. Am ales poza lunii din tura asta pentru frumuseţea crovurilor din Mehedinţi ce nu putea fi exclusă.

Iunie

În iunie am organizat tura promisă demult colegilor mei de muncă, în Munţii Rodnei. Îi tot ameninţam că o să mergem undeva imediat ce se duce zăpada şi trebuia să mă ţin de cuvânt. Majoritatea au reuşit să se eschiveze, însă unii au decis să ne însoţească. Să vadă şi ei ce mă tot cheamă pe dealuri în fiecare weekend aproape. Surpriza a venit din partea colegilor lui Rareş, care au răspuns la invitaţie într-un număr neaşteptat de mare. Tura a fost una reuşită şi deşi obiectivele au fost puţin măreţe, majoritatea dintre noi am reuşit să le atingem. Poza este făcută pe creastă, la întoarcere.

Iulie

În Retezat mi-am propus să ajung în fiecare an, măcar o dată. Anul ăsta am parcurs atât trasee cunoscute cât şi altele noi. Ca de obicei, munţii mei favoriţi nu m-au dezamăgit. Poza este din mijlocul lor.

August

Anul ăsta am mers prima oară pe nemarcate prin Ceahlău. Deşi un munte relativ mic, am descoperit că are mult mai multe de oferit decât lasă să se vadă. Poză aleasă este făcută sub un apus de vis.

Septembrie

În luna septembrie vremea stabilă ne-a deschis porţile către munţi înalţi. Aşa am ajuns prima oară pe văile de abrupt din Bucegi care m-au încântat şi provocat, dar şi pe brâne precum cea a Caprelor sau a Coştilei. Tot în septembrie am văzut pentru prima oară Ciucaşul, un masiv în care îmi doream demult să ajung. Poza aleasă este din prima tură făcut în munţii Bucegi, de pe brâna Caprelor.

Octombrie

Octombrie a fost luna dedicată concediului. Asta pentru că este o lună în care este recomandat să vizitezi Nepalul, destinaţia noastră. E greu să pun în câteva cuvinte tot ce am trăit şi simţit acolo. Nenumăratele postări legate de asta încearcă să cuprindă cât mai mult ( prima despre traseul către base camp se găseşte aici).

Noiembrie

După concediu ne-am întors acasă cu dor de meleagurile noastre şi cu teama că nu o să mai prindem toamna. Ea ne-a aşteptat însă şi ne-a primit cu braţele deschise. Ne-am bucurat din plin de ea în cheile Vălişoarei.

Decembrie

În decembrie am început să aşteptăm iarna. Primele semne au apărut devreme iar la altitudini mari zăpada şi-a făcut apariţia. Pare însă că o să mai dureze până când o să îşi intre cu adevărat în drepturi. Asta nu ne-a oprit însă să plecăm din nou de acasă şi să încercăm schiurile de tură în Apusenii de lângă noi.

Gata! Asta a fost anul nostru pe scurt. A fost un an în care am văzut masive pentru prima oară, am încercat lucruri noi şi am plecat de-acasă cât de departe am putut. De-acum am început todo list-ul de anul viitor. Vom începe cu tot ce nu am apucat să facem anul asta şi vom continuă cu noi planuri şi dorinţe. E ceva plăcut în melancolia asta de final de an: visatul cu ochii deschişi.

pe brâne si jgheaburi prin ceahlău

      "Ale abia aștept să vezi ce trasee faine știe Titus prin Ceahlău !".  Asta îmi spune Rareș într-o formă sau alta de fiecare dată când povestim despre Ceahlău. Și de anul trecut, când am făcut tura asta pe potecile clasice îmi promite că o să mergem să văd cu ochii mei despre ce vorbește.
   
 În urmă cu vreo 3 săptămâni ia legătura cu Titus pentru a pune planul în aplicare. Împreună găsesc un weekend convenabil,  așa că rămâne stabilit: o să văd adevăratul Ceahlău.

 Ca un corporatist adevărat, vineri plec mai repede de la muncă pentru a mă pregăti de plecare. Munca poate aștepta până luni însă muntele nu ... mă strigă tot mai tare :) După pregătiri asidue ( clasicele cumpărături și bagaje) reușim să ieșim din Cluj conform planului, la ora 18:00. Ne așteaptă un drum de 4-5 ore, încoronat de o serie de curbe înainte de Lacul Roșu și de serpentine serioase în zona Cheilor Bicazului. Dar cum nimic nu ne stă în cale, 4h jumate mai târziu ajungem în Bicaz, unde ne așteaptă Titus, venit din Pașcani. De aici mai avem de parcurs ~10km până în Izvorul Muntelui, punctul de start al traseului nostru.

 Înainte de a pleca ne aranjăm bagajele și ne încălțăm bocancii iar apoi pornim către stâna părăsită din Poiana Maicilor, locul în care vom dormi în prima noapte. Titus estimează traseul la o oră, ceea ce se dovedește a fi extrem de precis, pentru că la final gps-ul ne arată 1h și 3min. O dată ajunși ne grăbim să ne punem la somn. Urmează o zi lungă care va începe devreme pentru că plănuim să vedem răsăritul.

 Sâmbătă ne trezește alarma gps-ului, care ne anunță că în 10 min va răsări soarele. Ieșim repede din stână pentru a vedea care este situația și constatăm că ceața nu lasă vederii prea multe. Frigul mă trimite către căldura sacului de dormit, așa că îmi continui somnul pentru încă o oră. Aflu mai târziu că băieții au fost mai curajoși și au înfruntat frigul pentru un peisaj superb care s-a arătat din când în când.

 La ora 7 sună din nou alarma. De data asta este trezirea oficială. Oh nu ! O amân cât pot de mult, însă în final mă ridic, nu fără să mă plâng puțin: "la ora asta nici găinile nu sunt treze...". Luăm micul dejun și pornim ușurel pe traseul ce duce către cabana Dochia, până la refugiul Ocolasul Mic. Urcăm prin pădure o perioadă, pentru ca mai apoi să ajungem în zona numită Clăile lui Miron. De aici urcăm mai abrupt și imediat după ajungem la refugiu. Pentru că vremea nu e prea încurajatoare ( în continuare ceața ne limitează vizibilitatea ), decidem să îi oferim soarelui un răgaz de o oră, timp în care sperăm să câștige mai mult teritoriu.  Ne bucurăm când se văd primele raze, însă continuă să fie timid. Eh, nu ne oprește pe noi atâta lucru, așa că pornim din nou la drum.

 De aici urmează părțile faine ale turei, acele părți de care îmi tot povestea Rareș ( însă despre care nu o să dau prea multe detalii pentru că se află în aria protejată).

 Deși ieșim de pe traseul marcat, se vede treaba că Titus e acasă: ne ghidează fără ezitare. Ajungem la locul de campat pentru următoarea seară, unde lăsăm bagajele mari. De aici vom continua cu bagaje mici. Înainte să intrăm în traseu, zărim o turmă de capre negre. Probabil că suntem pe teritoriul lor, pentru că de-a lungul zilei, le revedem de câteva ori. Ba chiar sunt atât de aproape încât le putem urmări ritualul de avetizare: țapul responsabil cu siguranța turmei anunță pericolul printr-un sunet specific, ceea ce determină toată turma să se distanțeze. Privesc fascinată totul.

 Vremea este încă cețoasă, însă nu ne oprește să luăm cu asalt stânca. Cățărăm, coborâm pe jgheaburi și mergem pe brâne. Uneori se ridică ceața și ne lasă să admirăm peisajul. Titus ne indică peisaje și vârfuri în depărtare, sau hornuri și pereți stâncoși în apropiere. Deși știe atât de bine locurile, se bucură și el de parcă le-ar vedea pentru prima dată. Iar noi ... noi chiar le vedem pentru prima dată :)

 În a doua parte a zilei ne întoarcem pe cărări umblate și mergem către cabana Dochia. Înainte de asta, deviem încă o dată de la cărare, pentru a savura o porție sănătoasă de afine.

 Ajunși la Dochia, ne iau prin surprindere zgomotul și agitația. Mâncăm câte o ciorbă și ne continuăm drumul. Nu știu cum, dar faptul că umblăm pe cărări marcate nu mă pune pe gânduri. Nici prin cap nu-mi trece ce ni se pregătește:  urmează să parcurgem Creasta Hotarelor.  După ce cotim stânga și ieșim de pe potecă, intrăm într-o pădure deasă prin care ne facem loc cu greu. Ieșim din ea și intrăm pe creastă. Aici, florile de colț sunt la ele acasă. Sunt atât de multe încât trebuie să fim atenți să nu le călcăm întâmplător.

Pe măsură ce urcăm, peisajele sunt tot mai spectaculoase. În final, ajungem sub Vf. Toaca, de unde ne întoarcem către stația meteo și apoi înapoi către locul de campare. Soarele începe deja să coboare și să coloreze stânca spectaculos. Mai târziu, ne bucurăm de un apus care ne intră prin ochi direct în suflet.

 Duminică alarma sună din nou devreme. O nouă zi, un nou răsărit. Rareș deschide repede ușa cortului pentru a verifica starea vremii. Spre bucuria lui, marea de nori specifică Ceahlaului este prezentă, așa că iese din cort entuziasmatt. Eu aleg să îmi continui dulcele somn al dimineții ( da, știu, n-am nimic de spus în apărarea mea :D).

 O nouă zi, o nouă serie de trasee inedite. Din nou întâlnim capre negre, de data asta o turmă care are și iezi. Zonele vizitate azi se dovedesc a fi mai sălbatice și mai spectaculoase. Împreună cu Rareș, decidem că ăsta e cel mai fain traseu din ambele zile. În timpul unui popas, mi se pare că miroase a mentă, însă Titus îmi arată sovârful, o plantă de ceai. Hm ... ceai făcut din plante de pe munte ? Nu stau pe gânduri și culeg un buchet pentru acasă.

 Coborârea către mașini o facem pe aceleași poteci pe care am urcat vineri și sâmbătă dimineață. Înainte de a ajunge la Clăile lui Miron însă, cotim stânga și urcăm Vf. Ocolasul Mic, sau Vf. Vanturisul. La doar 10 minute de cărare, vârful ne oferă o priveliște atât în urmă, către Vf. Ocolasul Mare , Vf. Toaca și cabană Dochia, cât și înainte, către Lacul Bicaz. Privim în jur și parcă ne-am dori să luăm muntele cu noi. Îl respirăm prin toți porii și ne întipărim amintirea adânc în memorie. Cu greu revenim pe potecă și continuăm spre mașini. Ne așteaptă drumul către casă.

 Dacă la întâlnire, i-am spus lui Titus că am auzit că "n-ai văzut Ceahlăul până când nu ai mers pe brâne și jgheaburi", la final am înțeles ce înseamnă asta. Îi mulțumesc pentru că a avut răbdare cu noi, pentru că ne-a arătat o parte din perlele Ceahlaului și pentru că acum pot spune că am văzut ce înseamnă Ceahlăul cu adevărat.

ceahlau

   
Imi doream sa vad muntii Ceahlau de anul trecut. Dupa o incercare nereusita de anul asta ( din cauza vremii ), in sfarsit am ales weekendul 13-15 iunie. Prognoza lasa loc de mai bine, insa am decis sa mergem oricum.

Desi am vrut sa plecam din Cluj vineri la ora 14:00, circumstantele ne-au impiedicat, asa ca in jur de ora 17:00 ieseam din cluj eu, Rebe, Rares, Marius si o prietena de-a lui, Raluca. In prima zi vroiam sa ajungem la cabana Dochia, asa ca urma sa urcam timp de trei ore pe cel mai scurt drum din Izvorul Muntelui.

 Zis si facut. Pentru ca traficul a fost dificil si drumul lung, am ajuns la destinatie abia in jurul orei 23:30. Raluca nu se simtea prea bine asa ca ar fi vrut sa punem cortul si sa urcam doar a doua zi. Insa a doua zi ne propusesem un traseu in circuit, care pleca de la cabana si mergea in cealalta parte de munte. Daca nu am fi urcat atunci, ar fi fost dificil ca a doua zi sa facem si urcusul de 3 ore cu bagaje mari, si circuitul.
 
Asa ca ne-am impartit in doua grupuri : Raluca si Marius urmau sa campeze jos si sa urce dimineata devreme la cabana, iar eu, Rares si Rebeka am decis sa urcam. Pentru ca nu aveam decat o frontala ( si aia cu baterii neschimbate demult ), ne-am ajutat si de telefon. Experienta a fost unica ... urcal la lumina lunii pline, prin padure, noaptea. Initial imi imaginam ursi atacandu-ne dar dupa un timp am inceput sa ma obisnuiesc cu padurea, cu zgomotele, cu urcusul ... si incet incet am ajuns sus. Acolo ne-a intampinat o gasca de caini care initial ne-au speriat, dar s-au dovedit a fi prietenosi. Ne-au condus pana la locul de campare, unde ne-am montat corturile in jurul ore 3 si ne-am bagat la somn.
 
A doua ne-am trezit mai tarziu .. aveam de parcurs un traseu de aproximativ 9 ore asa ca nu era graba. Am vorbit cu Marius la telefon si am aflat ca Raluca se simtise foarte rau si a trebuit sa cheme salvarea. Asa ca au dus-o in Piatra Neamt. Marius urma sa urce si el la sfarsitul zilei.
   
Traseul pe care l-am urmat sambata a fost : Cabana Dochia - Schitul Ceahlau - Cascada Duruitoarea - Poiana Viezuri -  Cabana Fantanele - Varful Toaca ( 1904m )- Cabana Dochia.
   

cascada duruitoarea

joc de lumina

Spre surprinderea mea Ceahlaul e destul de vizitat. La cascada, care e destul de jos, erau copii veniti in excursie. Dar si pe traseele care urcau pana sus erau oameni care merg mai putin pe munte.

         
O noutate a fost si faptul ca Ceahlaul e foarte impadurit. In cea mai mare parte am mers prin padure, si eram momente in care se deschidea cate o priveliste.

vedere de pe varful toaca

In ultima zi, am coborat de la cabana pana jos pe traseul : Cabana Dochia - Poiana Maicilor - Izvorul Muntelui. Coborarea a fost frumoasa si cu privelisti unice.

vedere spre lacul Bicaz

 Desi se anuntasera si ploi, ne-au ocolit. Asa ca weekendul s-a dovedit unul cu aventura, care ne-a surprins si ne-a umplut de bucurie.