prin cătune pe valea cernei

După prima noapte dormită iarna vreodată în cort, a doua nu ne speria deloc. Ştiam la ce să ne aşteptăm, cu o zi înainte nu ne fusese frig deloc, deci nu aveam motive de îngrijorare. În realitate a fost mai frig decât în noaptea anterioară, iar pe la 4 dimineaţa am făcut ochii mari. E adevărat că pe de o parte îmi era puţin frig, însă pe de alta aveam deja vreo 10 ore de somn. Pur şi simplu nu mai intra! Am reuşit totuşi cumva adorm din nou şi aşa am trecut cu bine de a doua noapte.

Sâmbătă era ziua pe care o aşteptam cu nerăbdare pentru că se anunţa însorită. Când am ieşit din cort însă, cerul nu era complet senin. Dar oricum era mult mai bine decât în ziua anterioară şi promitea.

Planul zilei: Ineleţ. Citisem de atât de multe ori despre cătunul izolat la care poţi ajunge doar urcând scări, încât nerăbdarea mea crescuse la maxim. Abia aşteptam.

[Ineleţ este unul dintre cele 5 cătune care formează satul Scărişoara din comuna Cornereva, alături de: Cracu Mare, Crouri, Ţaţu şi Gura Iuţii.]

După ce luăm micul dejun la pensiune, o luăm uşor din loc. Găsim intrarea în traseu uşor. Este semnalizată de multele maşini parcate aici. Oare toţi turiştii de pe Valea Cernei merg azi în Ineleţ?

La scurt timp după ce intrăm în traseu, ajungem la celebrele scări. De departe nu par prea sigure dar de aproape mă conving că n-am de ce să-mi fac griji. Le lăsăm repede în urmă şi după un urcuş susţinut ieşim deasupra văii, pe care o putem admira în bătaia soarelui. Dacă jos zăpada lipseşte cu desăvîrşire, aici şi-a făcut apariţia şi face ca peisajul să strălucească sub cerul albastru.

Indicatorul de jos ne trimitea spre biserica din Ineleţ, iar pe măsură ce am urcat, am putut citi diferite rugăciuni inscripţionate în lemn. În plus, din loc în loc zăreai câte o băncuţă pe care să poţi poposi. Pentru cei de aici biserica a rămas centrul lucrurilor iar drumul spre ea nu este doar o călătorie fizică, ci şi una spirituală. Şi care loc ar fi mai potrivit pentru a-ţi aminti de Dumnezeu, dacă nu unul ca ăsta, aflat în mijlocul frumosului şi înconjurat de linişte.

Ajunşi la bisericuţă, meditaţia ne este întreruptă de zarva provocată de un grup mare aflat şi el în vizită. Era prea bine, prea linişte până acum, ca să nu ne grăbim să ne întoarcem la ea. Ne continuăm drumul la scurt timp, pentru a ajunge la şcoala satului şi la primele case. Construite direct în pantă, casele astea seamnă cu nişte brazi agăţaţi de munte. De neclintit, te fac să te miri că rămân drepte şi nemişcate. Mă gândesc la oamenii de aici, la vieţile lor şi îmi dau seama că toată viaţa lor fie urcă, fie coboară. Singurul loc în care calcă pe drept este în casă, dar cât timp petrece acolo un ţăran de fapt? Dealurile ăstea devin brusc o metaforă a vieţii in timp ce locul parcă păstrează o înţelepciune ancestrală.

În timp ce mă gândesc la toate astea lăsăm în urmă Ineleţul şi ne îndreptăm spre următorul cătun, Cracu Mare. Înainte de a intra în el însă, luăm o pauză de masă. Scurtă, pentru că frigul nu ne lasă să stăm în loc prea mult.

Continuăm apoi şi în curând zărim în depărtare un copil. Ne apropiem de el timid. Ne priveşte, zâmbeşte şi ne salută bucuros. Îl întrebăm dacă putem coborî pe acolo spre şosea şi ne confirmă. Pe unde merge şi el e direcţia. Îl urmăm deci, însă începe să alerge prin zăpadă. Are cu el o plasă de rafie jumate cât el, pe care o târâie grăbit prin zăpadă. În depărtare putem zări o femeie care îl aşteaptă. Când îi ajungem, îi întrebăm dacă locuiesc acolo. Da, fac parte din una din cele 4 familii rămase în Cracu Mare. Băiatul, Nicuşor, este unul din cei trei copii. La biserică merg tocmai la cea din Ineleţ, aflată la cel puţin o oră distanţă, unde se ţine slujba o dată la 2 săptămâni. Între timp am ajuns în dreptul casei lor, unde apar şi ceilalţi fraţi (o faţă şi un băiat). Aş mai fi întrebat multe, aş fi vrut să ştiu din ce trăiesc, cum trec peste iarnă, dacă au fost vreodată în oraş şi cam cât de mare este lumea lor? Simţeam însă că deja am pus multe întrebări şi nu vroiam să întru cu forţa în sufletele lor.

După ce le dăm "bună ziua" ne continuăm drumul. Iar la câteva minute după, ni se deschide în faţă o privelişte de zile mari. Din nou putem zări întreaga vale. Cum trăiesc oamenii ăştia cu frumosul la picioarele lor, atât de izolaţi... Oare se simt singuri? Sau îşi sunt suficienţi unii altora?

Începem imediat coborârea şi ne luăm elan. Suntem însă opriţi de lătratul unor câini, ce vin hotărât spre noi şi nu par deloc prietenoşi. Pentru o clipă îmi stă inima în loc, dar reuşim să îi lăsăm în urmă. Ajungem în vale la scurt timp după.

Se încheie astfel ziua în care am învăţat despre izolare şi solitudine, despre frumosul din simplitate şi ne-am amintit despre credinţa adânc înrădăcinată în conştiinta poporului nostru.

COLŢUL TEHNIC

Rezumatul zilei:
distanţă: 11.2 km
D+: 760m
timp: 4h15min

pe valea cernei de 1 decembrie

Ne-am hotărât să plecăm spre Herculane cu vreo 3 zile înainte abia. Deşi aveam înaintea noastră 5 zile întregi libere, un vis pe care reuşim să îl împlinim de regulă cu multe calcule făcute anterior şi cu sacrificiul câtorva zile preţioase de concediu, de data asta nu ne-am organizat din timp. Ultima perioadă a fost puţin aglomerată pentru noi şi nu ne-a rămas nici măcar energia de organiza ceva. Bine, de stat acasă oricum nu se punea problema. Undeva tot trebuia să mergem.

Iniţial ne gândeam la Bucegi. Dar am sunat la Mălăieşti cu vreo 3 săptămâni înainte şi nu mai aveau locuri. Apoi i-a venit lui Rareş ideea să mergem cu cortul pe undeva. Nu mai fuseserăm niciodată iarna, dar ăsta era un detaliu care pălea repede în faţa libertăţii pe care o aducea la pachet. Brusc, puteam să mergem oriunde, oricând şi oricât. Aşa că am împrumutat cortul de la un prieten şi am început să scanăm în minte ţara pentru destinaţii. Şi mi-a venit ideea Văii Cernei.

Sunt câteva locuri în România pe care atunci când le-am văzut prima dată, mi-au intrat direct în suflet. Aşa e Retezatul, sau Maramureşul şi aşa a fost şi cu Valea Cernei. Anul trecut când am fost prima dată acolo aproape că n-am mai vrut să plec. Singurul lucru care m-a alinat a fost ideea că voi reveni cât mai repede. Am decis deci să mergem într-acolo.

În ceea ce priveşte dormitul în cort, îmi era puţin teamă de frig. Iniţial îmi tot făceam în minte inventarul hainelor groase în încercarea de a mă linişti. Iar în noaptea dinainte să plecăm, în timp ce eram la căldură şi mă gândeam la ce urmează mi-a venit ideea: ce-ar fi să luăm şi plapuma cu noi? Are Rareş o plapumă adevărată, făcută de bunica lui, grea că abia o ridici, dar care face treabă. Când o pui peste tine creşte temperatura instant. Mi-am zis că nu avem cum să dăm greş cu ea şi aşa a ajuns pe bancheta maşinii.

Joi am plecat din Cluj la 5 dimineaţă cu scopul de a ajunge la capătul Lacului Valea lui Iovan şi de a porni către munţii Godeanu. Ceea ce nu ştiam noi este că vreo 12 km înainte de Cerna-Sat şi încă pe atât după, până la baraj, drumul nu e asfaltat. Aşa am ajuns să pornim în traseu pe la ora 12, extrem de târziu pentru o zi de iarnă. Ne era clar că nu o să reuşim să facem mare lucru, însă dacă tot veniserăm până aici nu se punea problema să ne întoarcem.

Şi am pornit agale în jurul lacului, pentru a intra în traseu abia după vreo 4 km de mers pe jos. Iar marcajul ne anunţa că avem nevoie de 5 ore pentru a ajunge până pe Vârful Scărişoara. Oh well ... data viitoare. Am urcat totuşi o vreme de curiozitate iar apoi am făcut cale întoarsă. Ai zice că eram chiar nerăbdători să punem cortul.

lacul Valea lui Iovan

După câteva poze de final făcute pe baraj în lumina apusului, am pornit către un loc pe care îl ochiserăm la dus, pe zi, aflat la un kilometru-doi de Cerna-Sat. Era un fel de pas local, cu văi în ambele părţi. În spate era pădurea, iar înainte puteam zări satul. Pe la ora 18:00 afară era deja întuneric beznă, iar noi ne chinuiam să încălzim la primus o conservă de fasole în bătaia vântului tăios. Când nu am mai putut nici de frig, nici de foame, am mâncat-o repede aşa cum era şi ne-am băgat în sacii de dormit, peste care am adăugat piesa de rezistenţă: plăpumoiul. Era înainte de ora 19, când ne aflam în cort, încercând să adormim. Vântul sufla din toate părţile iar mie îmi intrase în cap ideea că ar putea veni ursul să ne dea târcoale. La urma urmei eram aşa de aproape de pădure, ce l-ar împiedica?

Şi în timp ce stăteam eu cu urechile ciulite, fără nici o şansă să adorm, aud o maşină mare trecând. Cam târziu, oare cine circulă la ora asta pe un drum care nu duce nicăieri? Câteva minute mai târziu aud un altul. De data asta însă, iese de pe drum şi se apropie de noi. Îmi dau seama că e un tir. Cum sunetul motorului e tot mai aproape, brusc îmi trece prin cap ideea că ar putea da peste noi. Inima începe să îmi bubuie în piept iar Rareş iese de urgenţă afară să vadă despre ce e vorba. Ce se întâmplă de fapt? Domnu' cu tirul a venit lângă cortul nostru şi accelerează ameninţător. Ce vrea de fapt? Habar nu avem! Cert e că după ce îl vede pe Rareş îşi ia tălpăşiţa. Rămânem cu întrebarea: ce-a fost asta? Ne gândim că cel mai probabil fură lemne (pentru că tirul era încărcat până la refuz) şi s-a simţit ameninţat. Oare se întoarce, are de făcut mai multe drumuri? Dar ursul? Ar putea să apară?

Cu toate gândurile astea în minte, reuşesc totuşi să adorm. Mai târziu mă trezesc şi verific imediat cât e ceasul. Ora 20. Noaptea asta nici nu a început încă! Nu ştiu dacă avem şanse să rezistăm până dimineaţă. Rareş e îngrijorat că s-ar putea întoarce tiriştii, eu mă gândesc că măcar am putea negocia cu ei, dar cu ursul? Cu el ce faci? Aşa că amândoi suntem stresaţi şi cu simţurile ascuţite la maxim. Apare inevitabil întrebarea: ce facem, mai stăm? Şi răspunsul vine imediat: nu, hai să mergem!

În doi timpi şi trei mişcări le aruncăm pe toate în maşină şi pornim spre Valea Cernei. Ai zice că ne-am lecuit, dar nu. Am bătut atâta drum şi chiar ne dorim să explorăm zona. Dar nu cu orice preţ. Ajungem la pensiunea Dumbrava şi intrăm pentru a întreba dacă putem pune cortul în campingul de lângă ei. Înăuntru găsim un party în plină desfăşurare şi spre surprinderea noastră dăm de o persoană cunoscută: Cezar Partheniu, colegul nostru de club din Bucureşti. Mare ne este uşurarea când aflăm că şi el stă în cort şi că mai sunt încă două. De tirişti am scăpat sigur, vântul nu ajunge aşa jos în vale iar ursul măcar are opţiuni. Tot avem o şansă să scăpăm. La ora 22:30 suntem din nou instalaţi cu plăpumoiul peste noi. Şi cum toate sursele de stres au fost eliminate, adorm imediat şi mă trezesc abia a doua zi dimineaţă, învăluită de o senzaţie de căldură. Aşa de bine e că nu-mi mai vine să ies din cort. Mai ales că afară plouă.

Amânăm deci începutul zilei cu încă vreo 2 ore, timp în care citesc o carte cu sunetul picurilor de ploaie în fundal. Când în cele din urmă ieşim să adulmecam aerul umed, suntem lihniţi de foame şi ne îndreptăm direct spre pensiune pentru a studia meniul. Suntem plăcut surprinşi de preţuri şi ne bucurăm de prima masă a zilei: prânzul.

pinul negru de Banat

Cu doar câteva ore de lumină înainte şi cu o vreme ce nu promite prea multe, decidem să facem un traseu scurt azi, până la Cascada Vânturătoarea. Mâine vremea se anunţă mai bună şi o să lăsăm pe atunci vizita cătunelor izolate.

vremea care nouă ni se pare frumoasă

vânturătoarea

În timp ce urcăm spre cascadă, întâlnim oameni care coboară. Ne avertizează că zăpada parţială de pe jos face coborârea cam dificilă, dar nu ne speriem noi aşa uşor. Continuăm spre cascadă şi pe măsură ce ne apropiem, vremea începe să se deschidă. După o zi întreagă mohorâtă, primul petic de cer albastru ne dă speranţă şi ne luminează pe loc privirile. Treptat soarele prinde tot mai mult curaj, aşa încât până ajungem la destinaţie putem chiar vedea lumina apusului peste cascadă. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Facem cale întoarsă mulţumitori pentru cât am primit azi.


Mai târziu luăm cina şi ne întoarcem în culcuşul nostru. Urmează noaptea cu numărul 2, dar despre asta în următorul articol.

COLŢUL TEHNIC

Ziua 1 
distanţă: 16.75 km
D+: 700m
timp:4h

Ziua 2 
distanţă: 4 km
D+: 475m
timp: 2h15min

cazanele dunarii & valea cernei

    Valea Cernei este clar unul dintre cele mai frumoase locuri din tara asta. Si asta e mare lucru pentru o tara care are atat de multe locuri frumoase.

Fiind destul de departe de Cluj, aveam nevoie de macar o zi libera sa ajungem pana acolo. Am fi vrut sa mergem anul trecut, insa vremea rea nu ne-a lasat. Anul asta insa, prognoza era incurajatoare si nimic nu ne putea opri.

Fara sa ne grabim, vineri ne facem bagajele, cumparaturile si in jurul orei 12 parasim orasul. Nu stim ca defileul Jiului are tot asfaltul spart, sau ca daca mergem pe acolo trebuie sa strabatem si toata valea Cernei, cu alte cuvinte luam o serie de decizii nefericite care ne 'ajuta' sa ajungem la destinatie 7 ore mai tarziu. Dar ce destinatie ! Verdele crud, aerul curat, muntii care parca vin peste tine nu ma lasa sa ma opresc din exclamatii. Ne intalnim intamplator cu un amic de-al lui Rares din C.A.R, Stelica care e venit impreuna cu logodnica lui. Ei ne spun ca au campat in livada unei femei, departe de galagia campingului clasic. Hotaram sa le urmam exemplul, gasim locul si ne instalam repede.

in livada

 
Seara se incheie cu o vizita in statiune. Sunt surprinsa sa vad ca sunt cladiri vechi, neintretinute, multe chiar parasite. Noroc cu muntii care compenseaza pentru orice.

A doua zi, planuiam sa parcurgem traseul promis de Rares de-acasa ( pentru ca el a mai fost ),  traseu ce ne ducea catre crovurile din Mehedinti, pe care el il parcursese impreuna cu Stef si Adriana in vreo 12 ore. Insa ploaia ne face sa ne schimbam planurile. Ne trezim tarziu si incepem cu un joc de carti impreuna cu Stelica si Cristina, in asteptarea soarelui. Dar nu se schimba nimic si hotaram sa ne indreptam spre Dunare.

Dupa nici o ora ajungem la Cazanele Dunarii. Zona este superba si din nou ma ia prin surprindere. Sigur ca am auzit povestindu-se cat de frumos e, dar parca nu ma asteptam sa fie chiar asa. Parcurgem un traseu de nici o ora, care ne urca pe un varf de unde avem vedere catre Dunare in sus. Ne bucuram de peisaj si facem multe multe poze.

Apoi ne indreptam catre masina si pornim in cautarea unui restaurant, desigur nu inainte sa oprim la statuia lui Decebal ( preferata lui Rares ) pentru o noua sesiune de poze. Gasim si restaurantul, cu vedere catre Dunare, unde ne bucuram atat de peste cat si de priveliste.

Satui de mancare, insa nu si de miscare, plecam inapoi spre statiune, unde ne hotaram sa urcam pana la Crucea Alba. Seara este aproape asa ca urcam in ritm alert. Ajungem sus imediat si admiram valea peste care se lasa noaptea. Ne intoarcem apoi la corturi si incheiem ziua.

Duminica este ziua in care trebuie sa ne si intoarcem in Cluj. Dimineata vedem soarele, desi inca timid. Stim ca vremea se anunta superba si hotaram sa parcurgem traseul care ne duce pe la mult asteptatele crovuri din Mehedinti.

Dupa un mic dejun copios, pornim spre Hotel Dumbrava, punctul de plecare al traseului nostru. De aici urcam prin cheile Tasnei pana la Moara Dracului. Luam apoi o pauza in poiana imediat de dupa, unde ne bucuram de zi. Nu stam mult insa, pentru ca stim ca avem de parcurs un traseu lung. Asa ca ne continuam drumul catre stanga, urmand sa ajungem incet incet intr-o padure deasa, unde facem o urcare luuuuunga. De sus vedem in departare si Dunarea. Continuam apoi pe curba de nivel si incet incet ajungem pe Vf. Pietrele Albe, de unde putem admira crovurile in voie. Plecam apoi inspre ele, urmand sa le parcurgem pe rand. Ca niste caldari uriase, au pereti de stanca iar pe fund pajiste. Peisajele sunt si mai infrumusetate de prezenta catorva copaci razleti si a unor cai.

prin padure, imediat dupa cheile Tasnei

in drum spre Vf. Pietrele Albe

intr-unul din crovuri

Dupa-amiaza ajungem in punctul in care urmeaza sa parasim crovurile si sa coboram prin cheile Tamnei inapoi spre vale.

Ajunsi jos, suntem la 8km de masina. O luam la pas si intre timp eu sper ca cineva se va indura de noi si ne va lua cu masina. Rares nu e la fel de optimist. Desi la inceput mai rar, cu timpul exclam tot mai des: "oameni rai!". Perspectiva unei 'plimbari' de peste o ora pe asfalt ma cam inspaimanta. Cand aproape renunt, cineva se indura de noi. Iu huuu ! Ajungem in putin timp inapoi la masina si pornim catre locul de campare, unde strangem cortul si salutam lumea. Urmeaza lungul drum spre casa, de data asta prin Otelul Rosu.

Scurtul timp petrecut pe Valea Cernei nu a fost suficient, asa ca planuiesc sa revin. A fost un weekend plin :)