Vine finalul de an şi mă apucă melancolia. Începe să se simtă atmosfera de sărbătoare şi mă întreb din nou: când a trecut şi anul ăsta? Dacă stau să îl iau la bani mărunţi, îmi dau seama că e normal să fi trecut. S-au întâmplat atâtea lucruri şi am mers brambura prin atâtea locuri. Cât mai vroiam? Păi mai vroiam că niciodată nu e suficient. Mă tot întorc la vorba: atât de puţin timp, atât de multe locuri de văzut.

Anul ăsta am decis să nu mai ţin blogul doar pentru mine. A fost o hotărâre care m-a forţat să dau mai mult din mine, dar pe care mi-am asumat-o. Acum suntem la primul final de an oficial şi am decis să sărbătorim. Şi ce altă modalitate mai bună decât un calendar care să conţină poze din turele anului ce se încheie.

Pentru fiecare lună am încercat să alegem o poză reprezentativă şi dragă nouă. Sunt luni în care a fost greu să ne decidem şi luni mai serbede, în care culorile naturii nu ne-au prea ajutat.

Fiecare poză are tura ei în spate şi mai ales povestea. Să va arăt ce am ales şi de ce.

Ianuarie & Februarie

Ianuarie şi februarie au fost lunile dedicate zăpezii. Că să înţelegeţi dragostea mea pentru iarnă, trebuie să încep cu o scurtă poveste. Acum vreo 2 ani am cunoscut-o pe Diana. Diana avea să devină o bună prietenă a mea şi avea o mare dragoste: iarna. Privind în urmă, sentimentele mele faţă de anotimpul ăsta îmi erau destul de neclare. Cred că în afară de câteva zile în care mă bucuram de câte o ninsoare, în rest îmi era indiferent. Pentru Diana însă lucrurile stăteau altfel. Pentru ea, iarna era prilej de bucurie neîncetată. Bulgareala, săniuşul, alergatul prin nămeţi, toate erau activităţi care îi luminau chipul şi o transformau. M-am îndrăgostit şi eu. Am început să văd şi eu prin ochii ei şi totul s-a schimbat. Am descoperit înotul în zăpadă, bucuria unei alergări prin parc şi a unui ceai cald de după sau a unei coborâri pe pârtie în lumina asfinţitului.

Aşa că am profitat de fiecare ocazie să ieşim. Pozele primelor două luni ale anului sunt de la câte o tură pe pârtie. Cea din luna ianuarie este din Munţii Şureanu, pe când cea din februarie este din Munţii Lotrului, cu Lacul Vidra în fundal. Am povestit puţin despre ele în postarea asta, care încearcă să sumarizeze ieşirile la schi din tot sezonul.

Martie

Pentru mine luna martie este o luna bună pentru antrenament. În aprilie începe sezonul de alergare montană şi după ce încerc să îmi construiesc o fundaţie cât mai solidă pe timpul iernii, adunând kilometri, în martie începe faza de "sharpening" când trag mai tare. În plus, culorile naturii sunt mai triste parcă în aşteptarea primăverii. Din cauza asta şi turele sunt mai puţine. Am ales o poză care exprimă foarte bine asta dintr-o tură făcută la Scăriţa-Belioara.

Aprilie

În aprilie lucrurile se schimbă, natura prinde viaţă şi începem să urcăm mai sus. Cum nu practicăm schiul de tură şi nu avem experienţă în alpinism, sunt câteva luni în care stăm departe de creste. Anul ăsta în aprilie am mers pentru prima oară în Munţii Hăşmaşului, munţi ce m-au încântat şi m-au bucurat. Zăpada era încă prezentă, însă florile îşi făceau şi ele apariţia iar soarele prindea puteri.

Mai

Luna mai a început în trombă cu o excursie către Valea Cernei şi cazanele Dunării. Era din nou o zonă pe care o vedeam pentru prima oară şi în care mi-am propus să revin pentru o perioada mai lungă. Cine ştie, poate anul ce vine. Am ales poza lunii din tura asta pentru frumuseţea crovurilor din Mehedinţi ce nu putea fi exclusă.

Iunie

În iunie am organizat tura promisă demult colegilor mei de muncă, în Munţii Rodnei. Îi tot ameninţam că o să mergem undeva imediat ce se duce zăpada şi trebuia să mă ţin de cuvânt. Majoritatea au reuşit să se eschiveze, însă unii au decis să ne însoţească. Să vadă şi ei ce mă tot cheamă pe dealuri în fiecare weekend aproape. Surpriza a venit din partea colegilor lui Rareş, care au răspuns la invitaţie într-un număr neaşteptat de mare. Tura a fost una reuşită şi deşi obiectivele au fost puţin măreţe, majoritatea dintre noi am reuşit să le atingem. Poza este făcută pe creastă, la întoarcere.

Iulie

În Retezat mi-am propus să ajung în fiecare an, măcar o dată. Anul ăsta am parcurs atât trasee cunoscute cât şi altele noi. Ca de obicei, munţii mei favoriţi nu m-au dezamăgit. Poza este din mijlocul lor.

August

Anul ăsta am mers prima oară pe nemarcate prin Ceahlău. Deşi un munte relativ mic, am descoperit că are mult mai multe de oferit decât lasă să se vadă. Poză aleasă este făcută sub un apus de vis.

Septembrie

În luna septembrie vremea stabilă ne-a deschis porţile către munţi înalţi. Aşa am ajuns prima oară pe văile de abrupt din Bucegi care m-au încântat şi provocat, dar şi pe brâne precum cea a Caprelor sau a Coştilei. Tot în septembrie am văzut pentru prima oară Ciucaşul, un masiv în care îmi doream demult să ajung. Poza aleasă este din prima tură făcut în munţii Bucegi, de pe brâna Caprelor.

Octombrie

Octombrie a fost luna dedicată concediului. Asta pentru că este o lună în care este recomandat să vizitezi Nepalul, destinaţia noastră. E greu să pun în câteva cuvinte tot ce am trăit şi simţit acolo. Nenumăratele postări legate de asta încearcă să cuprindă cât mai mult ( prima despre traseul către base camp se găseşte aici).

Noiembrie

După concediu ne-am întors acasă cu dor de meleagurile noastre şi cu teama că nu o să mai prindem toamna. Ea ne-a aşteptat însă şi ne-a primit cu braţele deschise. Ne-am bucurat din plin de ea în cheile Vălişoarei.

Decembrie

În decembrie am început să aşteptăm iarna. Primele semne au apărut devreme iar la altitudini mari zăpada şi-a făcut apariţia. Pare însă că o să mai dureze până când o să îşi intre cu adevărat în drepturi. Asta nu ne-a oprit însă să plecăm din nou de acasă şi să încercăm schiurile de tură în Apusenii de lângă noi.

Gata! Asta a fost anul nostru pe scurt. A fost un an în care am văzut masive pentru prima oară, am încercat lucruri noi şi am plecat de-acasă cât de departe am putut. De-acum am început todo list-ul de anul viitor. Vom începe cu tot ce nu am apucat să facem anul asta şi vom continuă cu noi planuri şi dorinţe. E ceva plăcut în melancolia asta de final de an: visatul cu ochii deschişi.

Valea Cernei este clar unul dintre cele mai frumoase locuri din tara asta. Si asta e mare lucru pentru o tara care are atat de multe locuri frumoase.

Fiind destul de departe de Cluj, aveam nevoie de macar o zi libera sa ajungem pana acolo. Am fi vrut sa mergem anul trecut, insa vremea rea nu ne-a lasat. Anul asta insa, prognoza era incurajatoare si nimic nu ne putea opri.

Fara sa ne grabim, vineri ne facem bagajele, cumparaturile si in jurul orei 12 parasim orasul. Nu stim ca defileul Jiului are tot asfaltul spart, sau ca daca mergem pe acolo trebuie sa strabatem si toata valea Cernei, cu alte cuvinte luam o serie de decizii nefericite care ne 'ajuta' sa ajungem la destinatie 7 ore mai tarziu. Dar ce destinatie ! Verdele crud, aerul curat, muntii care parca vin peste tine nu ma lasa sa ma opresc din exclamatii. Ne intalnim intamplator cu un amic de-al lui Rares din C.A.R, Stelica care e venit impreuna cu logodnica lui. Ei ne spun ca au campat in livada unei femei, departe de galagia campingului clasic. Hotaram sa le urmam exemplul, gasim locul si ne instalam repede.

in livada

Seara se incheie cu o vizita in statiune. Sunt surprinsa sa vad ca sunt cladiri vechi, neintretinute, multe chiar parasite. Noroc cu muntii care compenseaza pentru orice.

A doua zi, planuiam sa parcurgem traseul promis de Rares de-acasa ( pentru ca el a mai fost ), traseu ce ne ducea catre crovurile din Mehedinti, pe care el il parcursese impreuna cu Stef si Adriana in vreo 12 ore. Insa ploaia ne face sa ne schimbam planurile. Ne trezim tarziu si incepem cu un joc de carti impreuna cu Stelica si Cristina, in asteptarea soarelui. Dar nu se schimba nimic si hotaram sa ne indreptam spre Dunare.

Dupa nici o ora ajungem la Cazanele Dunarii. Zona este superba si din nou ma ia prin surprindere. Sigur ca am auzit povestindu-se cat de frumos e, dar parca nu ma asteptam sa fie chiar asa. Parcurgem un traseu de nici o ora, care ne urca pe un varf de unde avem vedere catre Dunare in sus. Ne bucuram de peisaj si facem multe multe poze.

Apoi ne indreptam catre masina si pornim in cautarea unui restaurant, desigur nu inainte sa oprim la statuia lui Decebal ( preferata lui Rares ) pentru o noua sesiune de poze. Gasim si restaurantul, cu vedere catre Dunare, unde ne bucuram atat de peste cat si de priveliste.

Satui de mancare, insa nu si de miscare, plecam inapoi spre statiune, unde ne hotaram sa urcam pana la Crucea Alba. Seara este aproape asa ca urcam in ritm alert. Ajungem sus imediat si admiram valea peste care se lasa noaptea. Ne intoarcem apoi la corturi si incheiem ziua.

Duminica este ziua in care trebuie sa ne si intoarcem in Cluj. Dimineata vedem soarele, desi inca timid. Stim ca vremea se anunta superba si hotaram sa parcurgem traseul care ne duce pe la mult asteptatele crovuri din Mehedinti.

Dupa un mic dejun copios, pornim spre Hotel Dumbrava, punctul de plecare al traseului nostru. De aici urcam prin cheile Tasnei pana la Moara Dracului. Luam apoi o pauza in poiana imediat de dupa, unde ne bucuram de zi. Nu stam mult insa, pentru ca stim ca avem de parcurs un traseu lung. Asa ca ne continuam drumul catre stanga, urmand sa ajungem incet incet intr-o padure deasa, unde facem o urcare luuuuunga. De sus vedem in departare si Dunarea. Continuam apoi pe curba de nivel si incet incet ajungem pe Vf. Pietrele Albe, de unde putem admira crovurile in voie. Plecam apoi inspre ele, urmand sa le parcurgem pe rand. Ca niste caldari uriase, au pereti de stanca iar pe fund pajiste. Peisajele sunt si mai infrumusetate de prezenta catorva copaci razleti si a unor cai.

prin padure, imediat dupa cheile Tasnei

in drum spre Vf. Pietrele Albe

intr-unul din crovuri

Dupa-amiaza ajungem in punctul in care urmeaza sa parasim crovurile si sa coboram prin cheile Tamnei inapoi spre vale.

Ajunsi jos, suntem la 8km de masina. O luam la pas si intre timp eu sper ca cineva se va indura de noi si ne va lua cu masina. Rares nu e la fel de optimist. Desi la inceput mai rar, cu timpul exclam tot mai des: "oameni rai!". Perspectiva unei 'plimbari' de peste o ora pe asfalt ma cam inspaimanta. Cand aproape renunt, cineva se indura de noi. Iu huuu ! Ajungem in putin timp inapoi la masina si pornim catre locul de campare, unde strangem cortul si salutam lumea. Urmeaza lungul drum spre casa, de data asta prin Otelul Rosu.

Scurtul timp petrecut pe Valea Cernei nu a fost suficient, asa ca planuiesc sa revin. A fost un weekend plin :)

melancolia finalului de an