în ţara lăpuşului pe două roţi

Au trecut peste 9 ore de când am pornit în tură. Ne aflăm undeva pe nişte dealuri şi împingem bicicletele cu greu. Drumul nu este ciclabil şi când ajungem pe iarbă alegem să continuăm pe lângă ele. Fiecare nouă culme pe care o zărim înaintea noastră sperăm să fie ultima şi să ne dezvăluie satul Prislop, punctul nostru de plecare. Suntem rupţi.


Cum a început aventura noastră? Cu gândul că din maşină Ţara Lăpuşului arată grozav şi cu o postare ce m-a convins că trebuie să mergem şi noi.  Înarmaţi cu trackul primit de la Alina, sâmbătă dimineaţă pornim în formaţie de 6 (Adriana, Ştef, Simi, Dodi,Rareş şi eu) spre satul Prislop din judeţul Maramureş. Tura ne promite 66 de km şi 1600m diferenţa de nivel. Statistic vorbind e clar că va fi cea mai grea tură a mea pe bicicletă însă nu mă îngrijorez prea tare. Cât de greu poate să fie? Şi târâş şi tot termin eu kilometrii ăştia.

Pornim cu zâmbetele pe buze. Ce fain e verdele ăsta care ne înconjoară. La scurt timp ne oprim pentru a culege cimbrişor. Miroase tare bine şi nu ne putem abţine. Plus că nu ne grăbim nicăieri. Singurul scop pentru azi e să ne bucurăm de împrejurimi.

Prima jumătate a turei zboară. Cum în mare parte este la vale şi pe asfalt, kilometrii curg fără să ne dăm seama. Bine, poate şi din cauză că ne-am luat la poveşti.

Deodată, în faţa noastră peisajul se schimbă. Zărim un sat de ţigani. Pe măsură ce ne apropiem îl putem observa mai în detaliu. Casele sunt făcute parcă din pământ, iar garduri nu există. În drum putem zări copilaşi care se joacă, iar când ajungem în ceea ce pare a fi centrul satului, îi zărim pe toţi adunaţi în faţa unei case. Nu ştim ce fac, dar eu mă bucur că mergem la vale şi avem viteză. După ce lăsăm satul în urmă ne oprim pentru regrupare. Dodi şi Rareş au fost atraşi de potenţialul fotografic al zonei şi nu s-au putut abţine să nu oprească măcar puţin. Ne bucurăm când ne ajung din urmă şi putem continua.

Ieşim apoi la o şosea şi mai lată decât cea pe care eram înainte şi mă îngrijorez. Unde-s drumurile de ţară, unde-i pădurea? Mă liniştesc când intrăm în satul Răzoare şi cotim stânga. De aici şoseaua va fi mai puţină decât drumurile iar noi începem să urcăm. Nu pentru mult timp însă pentru că pe marginea drumului îşi fac apariţia fragii. Ar fi şi păcat să nu îi degustăm.

Următoarea parte a traseului devine imediat preferata mea. O urcare prin pădure (v-am zis că iubesc pădurea? ) care se termină cu nişte dealuri presărate cu sate şi cătune.

Treptat îşi face apariţia foamea. De dimineaţă nu am făcut nici o pauză de masă şi e trecut de ora 15:00. Ne gândim să oprim însă în faţa noastră se vede o urcare hotărâtă şi parcă nu prea ne-ar cade bine mâncarea ştiind ce urmează. Mai bine o terminăm şi ştim o treabă. Când pe la ora 16:00 găsim masa de lemn cu bănci indicată de un sătean, nu ştiu de ce mâncare să mai apuc. Sunt lihnită.

După masă, parcă altfel se vede lumea. Pornim din nou la drum. O zonă foarte frumoasă este cea în care se găsesc satele numite Preluca Veche şi Preluca Nouă. Asta e Ţara Lăpuşului pe care speram să o găsim azi şi mă bucur că sunt aici.

Încă o coborâre, o urcare, un kilometru, doi, traversăm râul Lăpuş a doua oară azi şi ajungem la ceea ce pare a fi ultima urcare serioasă zilei. Ne bucurăm când vedem că e pe asfalt. Nu ştiu cum reuşesc, dar urc cei aproximativ 300m D+ pe bicicletă. Eram convinsă că o să mă dau jos.

 Când ajungem în vârf, gps-ul arată că mai avem vreo 6 km. O nimica toată. Nu ne alarmăm când ieşim de pe şosea. Asta am căutat toată ziua. Un km mai târziu ne aflăm pe un drum extrem de rău pe care par să circule doar tractoare şi animale. Coborâm de pe biciclete şi sperăm să se termine în curând. Dar nu. Întâlnim un cioban care ne dă vestea. Suntem undeva în zona numită Neagu, direcţia este bună dar mai avem de mers tot aşa, pe imaş, până ajungem.

Prislopule, unde eşti? S-o fi mutat de azi dimineaţă. Altă explicaţie nu poafe fi. Tot aşa oftând şi sperând, după încă o pauză (nu de alta, dar peisajul e foarte frumos şi să ne bucurăm de el), în final ajungem pe ultima coborâre. Credeam că nu mai vine ... Demult n-am mai răsuflat aşa uşurată. La maşină am lacrimi în ochi. Probabil că e şi de la vânt, dar sigur puţin a contribuit şi uşurarea mea la ele.

Nu vă mai zic că a fost de departe cea mai grea tură a mea pe bicicletă. Dar când m-au oprit pe mine nişte cifre? Şi asta mă bucură pentru că am explorat o zonă atât de frumoasă. Ştiu însă că nu mi-a plăcut numai datorită locurilor pe care le-am văzut, ci şi oamenilor care m-au însoţit.

Traseul cu maşina

Tura in cifre

durată : ~10h

distanţă: ~67km

D+: ~1600m

plecaţi să explorăm maramureşul

"Ale mergem? Mergem?" a fost întrebarea lui Rareş însoţită de un link către tabăra de mountain bike marca The North Quest. Ideea unei tabere dedicate suna foarte bine şi deşi biciclitul nu apare frecvent în lista noastră de activităţi, ideea de a explora Maramureşul pe două roţi timp de 3 zile m-a convins pe loc. "Mergem!"

Joi după masă în jurul orei 16 ieşim din Cluj. Destul de devreme pentru noi, însă trebuie să ajungem la masa de seară de la ora 20:00 aşa că am grăbit puţin lucrurile şi am reuşit să evadăm din oraş. Şi când zic evadat, nu exagerez deloc pentru că exact asta am simţit imediat ce am dat de câmpii verzi şi dealuri împădurite, după săptămâna pe care am avut-o.

Ajunşi în Breb, ne luăm camera din The Village Hotel în primire şi ne îndreptăm către masă. Cum atunci când ne-am înscris locurile erau deja ocupate, spre deosebire de majoritatea participanţilor care sunt cazaţi la pensiunea Mărioara, noi vom sta aici iar serile vom mânca în casele localnicilor. Aşadar în prima seară, cea de joi, ne îndreptăm către prima casă, în prispa căreia se află o doamnă maramureşeancă îmbrăcată în port tradiţional. Intrăm într-o cameră în care mirosul îmi aminteşte de casa bunicii şi ne aşezăm la masa pusă deja. Aşa începe festinul primei seri în care cu fiecare minut suntem tot mai încântaţi: gustul ciorbei, smântâna în care stă lingura dreapta, sarmalele pe care încercăm dar n-avem nici o şansă să le terminăm şi la final cornuleţe fragede la care privesc regretând faptul că am ales să mănânc şi a doua farfurie de ciorbă.

După revenim în pensiune unde se află restul. Aici cunoaştem o parte din oamenii alături de care vom petrece următoarele zile.

Vineri dimineaţă ne trezeşte buna dispoziţie acompaniată de muzică a colegilor de casă. Dacă asta e situaţia, hai să începem ziua cu o cafea. Cafeaua e ea cum e, dar combinată cu laptele de ţară şi mierea de Breb schimbă brusc ziua.

Cum pornirea e abia la 11, avem timp să savurăm micul dejun şi să ne mai relaxăm o vreme. Afară ciripesc păsărelele acompaniate de susurul râului. În plus, primăvara pare a fi atins apogeul. Cred că asta e o definiţie a fericirii. Trebuie să fie.

Când soseşte ora pornirii, ne îndreptăm către punctul de start. Aflăm de la Robert că traseul de azi este în proporţie de 80% pe asfalt. Pentru că în noaptea anterioară a plouat a fost nevoie să schimbe planul iniţial. În timp ce aşteptăm să se adune toată lumea, răbdarea începe să scadă tot mai mult. Abia aştept să explorăm împrejurimile.

În cele din urmă pornim şi începem cu o coborâre. Ştiu sigur că o să plătim mai târziu pentru asta. După vreo 7 km în care mergem tot la vale, începem o urcare care mă sperie imediat. Cobor de pe bicicletă cu gândul că n-o să ţină mult. Ce nu ştiu eu este că de fapt e lungă de vreo 5 km. Şandor, unul dintre organizatori mă încurajează să urc înapoi pe bicicletă şi îmi sugerează că o să mai dureze o vreme. Toate astea se întâmplă undeva în spatele plutonului. Am reuşit să rămânem ultimii. Primii au plecat ca din puşcă încă de la început. Pentru un moment am crezut chiar că e concurs. Dar, mi-am zis, eu am venit să mă bucur de zonă, de natură, nu să trag. Plus că sunt conştientă că nu am antrenament pe partea de biciclit şi muşchii trebuie să reziste timp de 3 zile. Aşa că mi-am propus să încerc să îmi conserv energia.

Când ajungem sus ceilalţi par să ne aştepte de ceva timp. Ne întindem pe iarbă şi caut repede ceva de mâncare în rucsac. Şi bine fac pentru că în mai puţin de 10 minute pornim la drum. Traseul continuă cu zona neasfaltată, care pentru mine nu e tocmai uşoară. În ultima parte e plină de bolovani şi mă simt uşurată când trec cu bine de ea. Coborârea e din nou partea mea preferată, mai ales că peisajul devine verde din nou, după ce sus era încă searbăd. Încheiem tura cu o oprire la Păstrăvăria Alex unde mâncarea se ridică la nivelul foamei noastre iar apoi revenim în Breb.

Seara ne îndreptăm din nou spre casa unui localnic, unde ne aşteaptă mâncarea caldă. Bine ... de data asta sunt pregătită. Ceva ceva am învăţat ieri şi acum am de gând să aplic. Aşa că mănânc o singură porţie de ciorbă, nici aia cu vârf. Aşa reuşesc să mănânc aproape tot felul 2 iar când primim cozonaci cu multă multă nucă rezist eroic şi reuşesc să mănânc o felie întreagă. Vai ce buni sunt! Când tanti ne întreabă dacă să ne pună şi la pachet cozonac eu de ruşine îi spun că nu. Spre mirarea mea ea reacţionează şi mă ia în serios, aşa că schimb macazul imediat: "dar băieţii cred că voooor". Şi eu cu ei, evident, dar asta n-o mai spun. La finalul serii nu plecăm cu mâna goală iar a doua zi mă bucur din plin de premiul nostru.

Sâmbătă începem din nou ziua cu micul dejun. În timp ce mă bucur de cafea băieţii ne povestesc despre dragostea lor pentru biciclit. Ne povestesc de antrenamente, nutriţie, obiective sau pur şi simplu diferite păţanii. Deşi nu pot să spun că le împărtăşesc pasiunea e aşa de fain să îi ascult povestind. Se simte ce mult iubesc să facă asta. În plus, din poveştile lor mai prind şi eu una alta. Poate poate o să mă ajute să supravieţuiesc şi zilei de azi.

Traseul de azi nu va porni din Breb, aşa că înainte de toate ne vom deplasa către punctul de start. Pentru asta organizatorii au pregătit dube pentru transportul bicicletelor şi microbuze pentru noi. Deja eram super impresionată de organizarea taberei. Acum doar mi se confirmă încă o dată că nu le-a scăpat nici un detaliu şi totul este extrem de bine pus la punct.

Şi în tura de azi ne găsim repede locul în pluton: ultimii. De data asta ştiam la ce să ne aşteptăm, eram pregătiţi psihic. Uşurel ne îndreptăm spre cel mai înalt punct al zilei, Vârful Igniş. Nu ajungem chiar pe el, însă destul de aproape încât să avem o privelişte superbă asupra oraşului Baia Mare.

Pentru coborâre există două variante: aşa zis traseul motoriştilor pentru cei care se încumetă şi coborârea pe şosea pentru noi restul. Pentru că noi alegem fără ezitare cea de-a doua variantă. Şi bine facem pentru că a doua zi ne povestesc băieţii cum arată traseul dificil: ca o râpă în care a căzut ursul şi a murit. Dacă mergeam pe-acolo sigur aveam şi noi parte de soarta ursului.

Pe ultima urcare încep să număr fiecare metru şi să sper în fiecare minut că e gata. Când în sfârşit ajungem sus îmi spun că de-acum mai trebuie doar să îmi dau drumul la vale şi atât. Da da, aş vrea eu. De fapt ultima coborâre prin pădure o facem pe un teren tehnic pentru care e nevoie de toată concentrarea mea. Noroc cu Iulia care cunoaşte fiecare piatră, fiecare rădăcină de pe traseu şi stă lângă mine să mă prevină în legătură cu ce urmează. Trecem cu bine şi de asta şi când intrăm în oraş răsuflu uşurată.

Întorşi în Breb, seara aproape că vrem să mâncăm faţa de masă de foame. De data asta rămânem împreună cu ceilalţi, pentru un grill party. La finalul cinei toţi cei care am mâncat împreună în serile anterioare cădem de acord că a fost puţină mâncare. Cred şi eu, comparativ cu festinurile de care ne-am bucurat.

Duminică este ultima zi a taberei. Azi vom face o tură uşoară, pentru că în a doua jumătate a zilei vom pleca spre casă. Obiectivul zilei: Vârful Prisop. Plecăm din nou cu plutonul din urmă, care azi s-a mărit. Oboseală acumulată în zilele anterioare îşi spune cuvântul. Însă nu ne doboară aşa uşor. Încet şi sigur ajungem pe vârf, de unde priveliştea devine preferata mea din tot ce am văzut în ultimele zile. Putem vedea Munţii Ţibleş, Creasta Rodnei, Munţii Maramureşului şi aproape, deasupra Brebului Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi. Pentru asta am depus tot efortul ăsta azi şi ştiam că o să merite. Bine, nici urcarea până aici nu e de neglijat la capitolul frumuseţe, pentru că am fost înconjuraţi de brazi iar mai târziu şi-au făcut apariţia brânduşele.

Coborârea o facem pe acelaşi traseu (asta doar începătorii, ceilalţi urmând să încheie o buclă) iar pe la ora amiezei deja suntem înapoi.

În timp ieşim din Breb, mă loveşte melancolia. M-am îndrăgostit iremediabil de locul asta şi trebuie neapărat să revenim. În cele trei zile petrecute aici m-am simţit ca în concediu. În plus, tabăra s-a ridicat şi ea la nivelul aşteptărilor. Cu o organizare impecabilă, oferă contextul pentru a cunoaşte oameni cu aceeaşi pasiune, într-un cadru ce uneori pare ireal pentru noi, orăşenii.

cu julieta la plimbare

Într-un elan tineresc în care nu am analizat prea mult starea bugetului, luna trecută am decis să îmi iau bicicletă. Motivele pentru care să o fac erau multiple, cum ar fi că cea pe care o folosesc zilnic îmi e puţin mică iar în ture lungi apar durerile de spate. Însă ceea ce m-a determinat să fac pasul decisiv a fost decizia de a participa la o tabără de mountain bike în Maramureş. Chinul ar fi fost prea mare pe vechea bicicletă aşa că trebuia să fac ceva urgent.


Ca orice fată care habar n-are ce înseamnă o bicicletă bună sau una mai puţin bună, am recurs la resurse clasice şi am apelat la băieţi: Rareş şi Ştef. De aici lucrurile au evoluat într-un ritm foarte rapid şi a doua zi deja intram în posesia unei Merida Juliet. Şi cum trebuia ca noua mea parteneră de drum să primească un nume, Julieta a venit natural.

Tot ce ne-a mai rămas de făcut a fost să ne găsim un drum de străbătut. Pentru asta am apelat din nou la Ştef. Dorinţele mele erau destul de simple: să fie o zonă frumoasă iar distanţa să fie decentă având în vedere că e prima tură pe bicicletă de anul asta. Soluţia a fost o tură în zona cheilor Râmeţului, cu plecare din Teiuş şi întoarcere prin Aiud.

Pe o vreme ca de vară, pornim spre Teiuş de dimineaţă. La destinaţie se reglează bicicletele (pare-se că reglatul bicicletelor e un ritual care trebuie să se întâmple înaintea fiecărei ture) şi se fac ultimele pregătiri. Între timp Julieta abia aşteaptă să pornim. Sau asta sunt eu şi doar am impresia că şi ea e în asentimentul meu?

La câteva sute de metri de la plecare cotim dreapta şi intrăm pe un drum neasfaltat. Câţiva kilometri mai târziu trecem de o carieră de piatră şi imediat după intrăm în pădure. Peisajul se schimbă complet şi sunt fericită să o găsesc verde. Înconjurată de muguri, flori şi frunze simt că lumea e a mea. Mă simt liberă.

Traseul trece printr-o serie de cătune. Câteva case adunate, în mijlocul copacilor înfloriţi. Cât de diferit trăiesc oamenii ăştia faţă de noi, orăşenii. Casele sunt atât de simple iar preocuparea lor de bază este legată de pământ. Mă întreb dacă aş putea duce o astfel de viaţă. Însă nu e prima oară când îmi pun întrebarea asta şi ştiu deja răspunsul: nu. Cumva ştiu că oraşul m-a format altfel şi fără să vreau sunt dependentă de ritmul alert, de abundenţa de informaţie şi de posibilităţile nenumărate.

 

După o vreme începem să simţim foamea aşa că oprim pentru o prima masă a zilei. În faţa noastră se întinde o vale largă, verde şi cufundată în linişte.

Continuăm apoi spre Brădeşti, punctul din care plănuim să ne întoarcem. În timp ce urcăm ultimele serpentine spre comuna Râmeţ, începe să picure. Grăbim pasul pentru că ştim că sus ne putem adăposti. După cei câţiva stropi de avertizare ploaia începe să prindă putere. O o ... Ajungem sus puţin înainte să pornească serios şi ne adăpostim în ceva ce pare a fi un atelier de prelucrare a lemnului. Pfiu, am scăpat.

Aici ne aşezăm binişor fără nici un gând de a pleca înainte că ploaia să se oprească. Nu de alta, dar între timp a prins curaj de-a binelea. Acoperişul de tablă amplifică sunetele şi face că totul să capete amploare. Combinate cu mirosul, mă duc cu gândul la ploile de vară din copilărie, când eram în vacanţă la bunici şi aşteptam să se termine ca să putem ieşi în drum şi să ne jucăm desculţi în apă. V-am spus că iubesc mirosul ploii?

Deşi credeam că e o ploaie scurtă de vară, timpul zboară iar ea nu dă semne de plecare. Aşa că ne învelim cu ce apucăm şi umplem timpul cu poveşti. O parte dintre noi, pentru că Ştef se ridică tiptil şi se îndreaptă spre biciclete. Mai precis spre Julieta mea, pe care nu o cunoaşte suficient de bine. După o analiză atentă însă se declară mulţumit. Cred că s-au împrietenit.

O oră jumătate mai târziu ploaia se opreşte. Hotărâm să continuăm o vreme spre Brădeşti şi să nu ne întoarcem pe Valea Inzelului pe unde plănuiserăm iniţial, ci prin Pădurea Sloboda pe unde drumul e mai pietruit.

Cu 4 km înainte de Brădeşti decidem să ne întoarcem. Deşi nu mai e mult, e deja târziu iar drumul tot urcă, deci ar mai dura o vreme să ajungem. Facem cale întoarsă până în comuna Râmeţ şi de aici nu cotim dreapta, pe unde am venit ci continuăm înainte. La scurt timp după, în dreapta noastră peisajul se deschide din nou spre Cheile Râmeţului iar eu aproape că nu-mi pot lua ochii de la el.

Privesc înainte însă şi zăresc o nouă urcare. Încep să mă îngrijorez. Cei 25 de km rămaşi ar putea dura destul de mult în ritmul asta. Mare îmi este bucuria când începem să coboram şi atât. Ultimii 20 de kilometri zboară într-un timp ce pare extrem de scurt comparativ cu urcarea. Când intrăm în Pădurea Sloboda, sunt atât de bucuroasă că nu mai vreau să se termine. Din nou totul e verde, de data asta cu miros de ploaie. Acum şi aici trăiesc.

Pe seară intrăm în Aiud din nou lihniţi. Pentru fete tura s-a încheiat. Vor merge doar băieţii după maşini. Încheiem ziua schimbând impresii despre traseu şi gândindu-ne la ture viitoare.

cheile turzii

            Ieri am fost in prima mea tura cu bicicleta. Desi o am de anul trecut, m-am plimbat cu ea doar prin oras. Mi-as fi dorit sa merg intr-o tura mai lunga, dar nu aveam cu cine. Asa ca dupa ce si-a luat si Rebeka bicicleta, am hotarat sa mergem sa vedem Cheile Turzii.
        Inarmata cu entuziasm si ... mancare am plecat de dimineata spre Bucium. La ora 8:30 am ajuns acolo, gata sa incepem traseul. Stiam ca sunt 30 de km in total si am sperat sa ajungem in chei pana la ora 14:00 cel tarziu. Zis si facut :)
       Traseul a inceput cu o urcare abrupta, asa ca mai mult pe langa biciclete decat pe. Pe masura ce inaintam, am inceput sa imi dau seama de diferite lucruri. De exemplu, ca este foarte greu sa mergi cu bicicleta prin noroi, chiar daca panta este foarte mica. Pe la jumatea drumului deja eram lihnite, asa ca am luam o pauza mai lunga. Iesisem din padure si peisajul era foarte frumos.

   A fost prima oara cand am folosit casca pentru ca eu nu am si am imprumutat de la o colega de munca. Dupa pauza, am continuat drumul.
   Nu dupa mult timp, ne-a aparut in cale o turma de oi. Si cum unde sunt oi sunt si caini ( cosmarul meu ), ne-am oprit sa ne gandim ce e de facut. Solutia mea era sa ii ocolim cat mai mult. Norocul nostru ca in timp ce ne gandeam, alti doi biciclisti ne-au ajuns din urma si am trecut de impas cu ajutorul lor. Aveau si un dispozitiv pentru caini, dar nu stiu cat a functionat pentru ca ei ne tot latrau. Dupa ce am trecut cu bine, cei doi biciclisti au plecat inainte, mai departe. Asa ca am ramas din nou singure, iar la urmatoarea turma am luat-o pe camp ... dar am scapat cu bine :)
        Dumul a fost placut pentru ca a avut de toate: padure, camp, drum pietruit, sat.
        Pe la ora 12 jumate am ajuns in chei. Ne-am legat bicicletele de copaci si am plecat sa le vedem. Eu mai vazusem Cheile Tureni, dar mi-au placut mai mult Cheile Turzii. Mi s-au parut mai spectaculoase.
   

 

   Pe la ora 15:00 ne-am pornit spre biciclete ( eram in partea opusa a cheilor), iar pe la ora 16:00 am plecat din Petrestii de Jos. Eram linistite si ne gandeam ca o sa ajungem acasa pana cel tarziu la ora 20:00. 

     Nu dupa mult timp, a venit ploaia. Ne ocolise toata ziua, asa ca stiam ca trebuie sa vina si la noi. Nu a plouat mult, dar bine ... Apoi a aparut soarele din nou. Dupa vreo 10 km mi-a venit ideea sa luam o pauza de poze. Eram putin obosite, dar bucuroase pentru ca era un peisaj foarte frumos. 

 

     Zis si facut. Am facut poze si apoi am vrut sa ne continuam drumul. Atunci a aparut si surpriza: pana la roata din fata. Nu eram pregatite pentru asta, asa ca singura optiune era sa mergem pe jos mai departe. Merseseram deja 10 km deci mai aveam 20. Traseul era de aproximativ 8 ore in total, deci noi mai aveam aproximativ 5. Eu speram totusi ca o sa dureze mai putin. 

     Ne-am continuat drumul fara alte surprize prea mari. La vreo 2 km de casele de la Micesti era un om prin padure care ne-a intrebat daca nu ne e frica sa mergem singure. Rebeka s-a speriat putin, dar a fost in regula. In cele din urma am ajuns pe Fagetului. Era trecut de ora 20:00 si eram destul de obosite. Stiam ca de acolo mai avem vreo 5-6 km de mers pe jos, la vale. Intre timp si cazusem in noroi, dar m-am ales doar cu o vanataie.

     Si in timp ce mergeam noi pe strada, au trecut pe langa noi trei oameni, pe bicicleta. Se uitau compatimitor la pana mea ... si desi ne-au luat-o inainte, s-au oprit. Cand am ajuns in dreptul lor, ne-au intrebat unde mergem. Le-am zis ca in Cluj, si ne-au intrebat unde mai exact. Cand au ajuns de Marasti, au spus ca mai avem vreo 6 km pana acolo si s-au oferit sa imi faca pana. Locuiau in apropiere. 

     Iu huuuu ! Ne-am dus la ei acasa, si in vreo 20 de min bicicleta mea era ca noua. Imi intrase un spin prin cauciuc, pana la camera. Ne tot spuneau ca mai avem mult pana acasa, dar le-am zis ca am mers deja 15 pe jos, deci 6 inseamna ca mai e putin. Au vazut ca sunt murdara si m-au intrebat daca am cazut. Le-am zis ca da. Ne-au intrebat daca ne-a prins ploaia. Si la asta raspunsul a fost da.

      Asta era momentul zilei in care am inteles ce multe ni s-au intamplat ...

      Dupa ce pana a fost reparata, totul a fost foarte simplu: asfalt si vale. Asa ca am ajuns acasa intr-un timp scurt. Si ce e cel mai important, sanatoase.

     Mi-am dat seama ca e greu sa mergi prin padure cu bicicleta, mai ales cand e noroi. Dar intr-o zi de mers cu bicicleta reusesti sa vezi foarte multe ... mai vreau :)