apusuri, prieteni şi zăpadă în maramureş

De   când mă ştiu mi-a displăcut importanţa care se dă nopţii ce marchează trecerea dintre ani. În fiecare an inevitabil, încă de pe la sfârşit de noiembrie încep să fiu întrebată: ce faci de rev? De parcă trebuie neapărat să faci ceva şi mai mult decât atât, să planifici cu o lună înainte. De parcă statul acasă, cu o ciocolată caldă în mână şi cu timp pentru tine în care să te gândeşti la ce a fost şi la ce urmează nu e o opţiune. Nu, trebuie neapărat să mergi undeva.


Ei bine, eu demult îmi doresc să stau într-un an degeaba acasă. Şi am crezut că o să fie anul ăsta însă n-a fost să fie. Asta pentru că propunerea Adrianei de a petrece un weekend pe munte alături de oameni faini era o propunere de nerefuzat în orice perioadă a anului, în nici un caz pentru că a venit acum.

Vineri plecăm spre Vişeu iar seara stăm la poveşti cu Adriana şi Florin, iar mai târziu cu ceilalţi musafiri. Mergem la somn destul de repede pentru că a doua zi vrem să ne trezim devreme. Avem planuri mari.

Sâmbătă, în ultima zi din an pornim spre staţiunea Borşa. Între timp ni s-au alăturat şi Cosmin şi Cornelia. Cu ei vom urca cu telescaunul iar de acolo vom face o tură pe bocanci pe creasta Rodnei. Ceilalţi sunt echipaţi cu schiuri de tură, aşa că au alte planuri.

Aflată în telescaun privesc pârtia de deasupra. Copacii sunt albi iar urmele de ratrac sunt tăiate de primii schiori. Inspir adânc şi simt: miroase a iarnă. Soarele şi-a făcut deja apariţia, însă doar pentru a da peisajului strălucire. E abia începutul zilei, dar presimt că va fi una reuşită.

Imediat ce coborâm din telescaun începem să urcăm ultima parte din pârtie. Teleschiul amenajat pentru ea nu e pornit azi, aşa că aici suntem doar noi. La final ieşim într-o zonă mai plată, unde dăm de zăpadă pufoasă. Numa' bună de jucat prin ea. Constat însă că nu am nici un partener de joacă. Ştiu însă că mă pot baza pe Florin, pentru că ne-am mai rostogolit prin zăpadă şi cu alte ocazii. Îl aştept deci cu nerăbdare.

Când apare, competiţia de înot prin nămeţi poate începe! Imediat ce se dă startul, începe cu stilul crawl, care îi dă un avans ce pare greu de recuperat. Îl anunţ că înotăm bras, nu crawl şi îl prind repede de un picior. Singura mea şansă rămasa. Oboseşte şi încep să recuperez. Târâş grăbiş fac progrese dar tot e mai puternic ca mine. Trecem linia de finish la egalitate, epuizaţi, dar mulţumiţi că am dat totul. A fost o competiţie strânsă, în care câştigătorii suntem amândoi.

Acum că mi-am făcut damblaua, putem porni din nou la drum. Şi ne îndreptăm spre Vârful Musceta, pe acelaşi traseu pe care am mers şi anul trecut. Aici suntem în creastă, iar priveliştea ne lasă fără cuvinte pentru o clipă. Nu prea mult însă, pentru că este amiază deja iar stomacul meu îşi cere tributul. Nu am mâncat nimic până acum şi încep să nu mai am energie. Găsim imediat un loc ferit de vânt şi ne aşezăm la masă. Vorba vine. Între timp, doi indivizi se apropie de noi, dinspre Vârful Galaţului. Au încercat să înainteze mai mult pe creastă dar au dat de zăpadă până la brâu şi au renunţat. Se vor întoarce în staţiune. Şi noi tot acolo vrem să mergem şi sperăm să putem trece. Anul trecut era mult mai puţină zăpadă decât acum şi a fost uşor. Acum treaba pare serioasă.

Terminăm prânzul şi ne pornim. Două-trei sute de metri şi gata: suntem în zăpadă de un metru. Ajungem în zona unde ceilalţi doi au renunţat iar lucrurile nu par să se îmbunătăţească. Ce facem, mai mergem? Decidem să mai încercăm totuşi puţin. La scurt timp după, surpriză: ieşim pe gheaţă. Asta a fost deocamdată.

Ne continuăm drumul agale, fără un scop anume. Ştim că ne îndreptăm spre Vârful Galaţului, însă nu ştim dacă vom putea ajunge până acolo. E încă departe iar zilele sunt atât de scurte. Pe la ora 15 lumina începe deja să se schimbe. Hotărâm să ne mai dăm încă o jumătate de oră iar apoi să ne întoarcem oriunde am fi. 45 de minute mai târziu ajungem pe vârf. Nu ne-am putut întoarce din drum când eram atât de aproape. Realizez că e chiar gândirea pe care au avut-o oamenii din cartea "Into thin Air", pe care am citit-o de curând. Şi asta a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte. Din fericire nu e şi cazul nostru. Mai mult timp pe creastă înseamnă doar o coborâre la frontală.

Pe vârf facem poza de grup. Nu de alta, dar chiar e un moment pentru care am muncit o grămadă şi am vrea să îl memorăm. Între timp soarele a mai coborât iar de aici putem vedea de jur împrejur. Peisajul e perfect.

De aici pornim inapoi pe acelaşi traseu spre maşină. Partea asta se desfăşoară cam aşa: facem trei paşi, ne oprim să ne uităm înapoi, spre soare, mai facem 3 paşi şi ne uităm înainte, apoi în lateral, apoi ne amintim că trebuie să mergem. E prima oară când îmi doresc ca ochii să poată cumva cuprinde mai mult, pentru a putea vedea tot peisajul deodată. Acum cerul a luat foc parcă şi a devenit roşu de-a dreptul. Da, e adevărat, viaţa bate filmul.

Ajunşi pe Vârful Musceta aprindem frontalele. Prima parte de coborâre e puţin mai dificilă şi avem nevoie de vizibilitate. Trecem de ea mai repede decât ne aşteptam şi ne continuăm drumul. Următorul obiectiv: vârful pârtiei. Eu îmi amintesc că e destul de aproape de aici, însă se dovedeşte că nu stau foarte bine cu memoria. După ce terminăm coborârea de pe vârf urmează o mică urcare, apoi puţin plat, o nouă coborâre (nu trebuia să ajungem deja? ), din nou plat, iar o urcare (sigur suntem pe traseul bun?) şi în final vedem instalaţiile teleschiului. Acum cerul e plin de stele, iar noi mai avem 2,5 km de pârtie de coborât.

Ăsta e momentul în care îi vine lui Cosmin ideea: avem nişte pungi? Am putea profita cu adevărat de pârtie. Găseşte el una şi încearcă, încearcă şi Cornelia iar apoi îmi dau seama că am şi eu una prin rucsac. Ia să vedem cum funcţionează treaba asta. Da, trebe să fie pantă puţin mai mare şi să mă las pe spate. Dar funcţionează. Parcurg restul traseului alternând între târât, alunecat şi mers. Ca în copilărie.

Revenim în Vişeu seara, cu vreo 4 ore înainte de revelion. Ce faină a fost ultima zi din 2016. Trecerea dintre ani o facem pe uliţă, cu steluţe care nu se aprind în mână (şi îmi luasem vreo 3, aşa de mult îmi plac), cu artificii, cu oameni dragi aproape şi cu un "La mulţi ani!" urat din inima. Bine ai venit 2017! Sper să fii cel puţin la fel de fain ca predecesorul tău. Ştacheta e destul de sus, să ştii.

Noaptea continuă cu muzică, poveşti şi mimă. Despre asta nu vă spun prea multe... bine, poate merită menţionat momentul în care ghiceam un cuvânt despre care aflasem că începe cu "piro" şi se termină cu "nist". Ce cuvânt poate fi asta? Pironist? întreb eu naiv. Lui Cosmin nu-i vină să creadă că nu ghicim iar echipa adversă e pe jos. Noroc cu Rareş care rosteşte cuvântul căutat cu atâta trudă: "pirotehnist". Uf, ce greu a fost.

A doua zi de trezim cu greu. Resimt tura de ieri şi noaptea dormită pe jumate doar. Dar chiar şi aşa nu pot să nu mă entuziasmez la gândul că vom merge pe dealurile de lângă Vişeu, ştiute de Adriana şi Florin. Şi se dovedeşte că am toate motivele să fiu nerăbdătoare pentru că şi apusul şi dealurile sunt pe măsura aşteptărilor.

Seara revenim în Vişeu iar apoi înapoi în Cluj. Ce fain a început anul.

COLŢUL TEHNIC

Rezumat:
distanţă: 17 km
D+: 880m
timp:8h 40min

în ţara lăpuşului pe două roţi

Au trecut peste 9 ore de când am pornit în tură. Ne aflăm undeva pe nişte dealuri şi împingem bicicletele cu greu. Drumul nu este ciclabil şi când ajungem pe iarbă alegem să continuăm pe lângă ele. Fiecare nouă culme pe care o zărim înaintea noastră sperăm să fie ultima şi să ne dezvăluie satul Prislop, punctul nostru de plecare. Suntem rupţi.


Cum a început aventura noastră? Cu gândul că din maşină Ţara Lăpuşului arată grozav şi cu o postare ce m-a convins că trebuie să mergem şi noi.  Înarmaţi cu trackul primit de la Alina, sâmbătă dimineaţă pornim în formaţie de 6 (Adriana, Ştef, Simi, Dodi,Rareş şi eu) spre satul Prislop din judeţul Maramureş. Tura ne promite 66 de km şi 1600m diferenţa de nivel. Statistic vorbind e clar că va fi cea mai grea tură a mea pe bicicletă însă nu mă îngrijorez prea tare. Cât de greu poate să fie? Şi târâş şi tot termin eu kilometrii ăştia.

Pornim cu zâmbetele pe buze. Ce fain e verdele ăsta care ne înconjoară. La scurt timp ne oprim pentru a culege cimbrişor. Miroase tare bine şi nu ne putem abţine. Plus că nu ne grăbim nicăieri. Singurul scop pentru azi e să ne bucurăm de împrejurimi.

Prima jumătate a turei zboară. Cum în mare parte este la vale şi pe asfalt, kilometrii curg fără să ne dăm seama. Bine, poate şi din cauză că ne-am luat la poveşti.

Deodată, în faţa noastră peisajul se schimbă. Zărim un sat de ţigani. Pe măsură ce ne apropiem îl putem observa mai în detaliu. Casele sunt făcute parcă din pământ, iar garduri nu există. În drum putem zări copilaşi care se joacă, iar când ajungem în ceea ce pare a fi centrul satului, îi zărim pe toţi adunaţi în faţa unei case. Nu ştim ce fac, dar eu mă bucur că mergem la vale şi avem viteză. După ce lăsăm satul în urmă ne oprim pentru regrupare. Dodi şi Rareş au fost atraşi de potenţialul fotografic al zonei şi nu s-au putut abţine să nu oprească măcar puţin. Ne bucurăm când ne ajung din urmă şi putem continua.

Ieşim apoi la o şosea şi mai lată decât cea pe care eram înainte şi mă îngrijorez. Unde-s drumurile de ţară, unde-i pădurea? Mă liniştesc când intrăm în satul Răzoare şi cotim stânga. De aici şoseaua va fi mai puţină decât drumurile iar noi începem să urcăm. Nu pentru mult timp însă pentru că pe marginea drumului îşi fac apariţia fragii. Ar fi şi păcat să nu îi degustăm.

Următoarea parte a traseului devine imediat preferata mea. O urcare prin pădure (v-am zis că iubesc pădurea? ) care se termină cu nişte dealuri presărate cu sate şi cătune.

Treptat îşi face apariţia foamea. De dimineaţă nu am făcut nici o pauză de masă şi e trecut de ora 15:00. Ne gândim să oprim însă în faţa noastră se vede o urcare hotărâtă şi parcă nu prea ne-ar cade bine mâncarea ştiind ce urmează. Mai bine o terminăm şi ştim o treabă. Când pe la ora 16:00 găsim masa de lemn cu bănci indicată de un sătean, nu ştiu de ce mâncare să mai apuc. Sunt lihnită.

După masă, parcă altfel se vede lumea. Pornim din nou la drum. O zonă foarte frumoasă este cea în care se găsesc satele numite Preluca Veche şi Preluca Nouă. Asta e Ţara Lăpuşului pe care speram să o găsim azi şi mă bucur că sunt aici.

Încă o coborâre, o urcare, un kilometru, doi, traversăm râul Lăpuş a doua oară azi şi ajungem la ceea ce pare a fi ultima urcare serioasă zilei. Ne bucurăm când vedem că e pe asfalt. Nu ştiu cum reuşesc, dar urc cei aproximativ 300m D+ pe bicicletă. Eram convinsă că o să mă dau jos.

 Când ajungem în vârf, gps-ul arată că mai avem vreo 6 km. O nimica toată. Nu ne alarmăm când ieşim de pe şosea. Asta am căutat toată ziua. Un km mai târziu ne aflăm pe un drum extrem de rău pe care par să circule doar tractoare şi animale. Coborâm de pe biciclete şi sperăm să se termine în curând. Dar nu. Întâlnim un cioban care ne dă vestea. Suntem undeva în zona numită Neagu, direcţia este bună dar mai avem de mers tot aşa, pe imaş, până ajungem.

Prislopule, unde eşti? S-o fi mutat de azi dimineaţă. Altă explicaţie nu poafe fi. Tot aşa oftând şi sperând, după încă o pauză (nu de alta, dar peisajul e foarte frumos şi să ne bucurăm de el), în final ajungem pe ultima coborâre. Credeam că nu mai vine ... Demult n-am mai răsuflat aşa uşurată. La maşină am lacrimi în ochi. Probabil că e şi de la vânt, dar sigur puţin a contribuit şi uşurarea mea la ele.

Nu vă mai zic că a fost de departe cea mai grea tură a mea pe bicicletă. Dar când m-au oprit pe mine nişte cifre? Şi asta mă bucură pentru că am explorat o zonă atât de frumoasă. Ştiu însă că nu mi-a plăcut numai datorită locurilor pe care le-am văzut, ci şi oamenilor care m-au însoţit.

Traseul cu maşina

Tura in cifre

durată : ~10h

distanţă: ~67km

D+: ~1600m

plecaţi să explorăm maramureşul

"Ale mergem? Mergem?" a fost întrebarea lui Rareş însoţită de un link către tabăra de mountain bike marca The North Quest. Ideea unei tabere dedicate suna foarte bine şi deşi biciclitul nu apare frecvent în lista noastră de activităţi, ideea de a explora Maramureşul pe două roţi timp de 3 zile m-a convins pe loc. "Mergem!"

Joi după masă în jurul orei 16 ieşim din Cluj. Destul de devreme pentru noi, însă trebuie să ajungem la masa de seară de la ora 20:00 aşa că am grăbit puţin lucrurile şi am reuşit să evadăm din oraş. Şi când zic evadat, nu exagerez deloc pentru că exact asta am simţit imediat ce am dat de câmpii verzi şi dealuri împădurite, după săptămâna pe care am avut-o.

Ajunşi în Breb, ne luăm camera din The Village Hotel în primire şi ne îndreptăm către masă. Cum atunci când ne-am înscris locurile erau deja ocupate, spre deosebire de majoritatea participanţilor care sunt cazaţi la pensiunea Mărioara, noi vom sta aici iar serile vom mânca în casele localnicilor. Aşadar în prima seară, cea de joi, ne îndreptăm către prima casă, în prispa căreia se află o doamnă maramureşeancă îmbrăcată în port tradiţional. Intrăm într-o cameră în care mirosul îmi aminteşte de casa bunicii şi ne aşezăm la masa pusă deja. Aşa începe festinul primei seri în care cu fiecare minut suntem tot mai încântaţi: gustul ciorbei, smântâna în care stă lingura dreapta, sarmalele pe care încercăm dar n-avem nici o şansă să le terminăm şi la final cornuleţe fragede la care privesc regretând faptul că am ales să mănânc şi a doua farfurie de ciorbă.

După revenim în pensiune unde se află restul. Aici cunoaştem o parte din oamenii alături de care vom petrece următoarele zile.

Vineri dimineaţă ne trezeşte buna dispoziţie acompaniată de muzică a colegilor de casă. Dacă asta e situaţia, hai să începem ziua cu o cafea. Cafeaua e ea cum e, dar combinată cu laptele de ţară şi mierea de Breb schimbă brusc ziua.

Cum pornirea e abia la 11, avem timp să savurăm micul dejun şi să ne mai relaxăm o vreme. Afară ciripesc păsărelele acompaniate de susurul râului. În plus, primăvara pare a fi atins apogeul. Cred că asta e o definiţie a fericirii. Trebuie să fie.

Când soseşte ora pornirii, ne îndreptăm către punctul de start. Aflăm de la Robert că traseul de azi este în proporţie de 80% pe asfalt. Pentru că în noaptea anterioară a plouat a fost nevoie să schimbe planul iniţial. În timp ce aşteptăm să se adune toată lumea, răbdarea începe să scadă tot mai mult. Abia aştept să explorăm împrejurimile.

În cele din urmă pornim şi începem cu o coborâre. Ştiu sigur că o să plătim mai târziu pentru asta. După vreo 7 km în care mergem tot la vale, începem o urcare care mă sperie imediat. Cobor de pe bicicletă cu gândul că n-o să ţină mult. Ce nu ştiu eu este că de fapt e lungă de vreo 5 km. Şandor, unul dintre organizatori mă încurajează să urc înapoi pe bicicletă şi îmi sugerează că o să mai dureze o vreme. Toate astea se întâmplă undeva în spatele plutonului. Am reuşit să rămânem ultimii. Primii au plecat ca din puşcă încă de la început. Pentru un moment am crezut chiar că e concurs. Dar, mi-am zis, eu am venit să mă bucur de zonă, de natură, nu să trag. Plus că sunt conştientă că nu am antrenament pe partea de biciclit şi muşchii trebuie să reziste timp de 3 zile. Aşa că mi-am propus să încerc să îmi conserv energia.

Când ajungem sus ceilalţi par să ne aştepte de ceva timp. Ne întindem pe iarbă şi caut repede ceva de mâncare în rucsac. Şi bine fac pentru că în mai puţin de 10 minute pornim la drum. Traseul continuă cu zona neasfaltată, care pentru mine nu e tocmai uşoară. În ultima parte e plină de bolovani şi mă simt uşurată când trec cu bine de ea. Coborârea e din nou partea mea preferată, mai ales că peisajul devine verde din nou, după ce sus era încă searbăd. Încheiem tura cu o oprire la Păstrăvăria Alex unde mâncarea se ridică la nivelul foamei noastre iar apoi revenim în Breb.

Seara ne îndreptăm din nou spre casa unui localnic, unde ne aşteaptă mâncarea caldă. Bine ... de data asta sunt pregătită. Ceva ceva am învăţat ieri şi acum am de gând să aplic. Aşa că mănânc o singură porţie de ciorbă, nici aia cu vârf. Aşa reuşesc să mănânc aproape tot felul 2 iar când primim cozonaci cu multă multă nucă rezist eroic şi reuşesc să mănânc o felie întreagă. Vai ce buni sunt! Când tanti ne întreabă dacă să ne pună şi la pachet cozonac eu de ruşine îi spun că nu. Spre mirarea mea ea reacţionează şi mă ia în serios, aşa că schimb macazul imediat: "dar băieţii cred că voooor". Şi eu cu ei, evident, dar asta n-o mai spun. La finalul serii nu plecăm cu mâna goală iar a doua zi mă bucur din plin de premiul nostru.

Sâmbătă începem din nou ziua cu micul dejun. În timp ce mă bucur de cafea băieţii ne povestesc despre dragostea lor pentru biciclit. Ne povestesc de antrenamente, nutriţie, obiective sau pur şi simplu diferite păţanii. Deşi nu pot să spun că le împărtăşesc pasiunea e aşa de fain să îi ascult povestind. Se simte ce mult iubesc să facă asta. În plus, din poveştile lor mai prind şi eu una alta. Poate poate o să mă ajute să supravieţuiesc şi zilei de azi.

Traseul de azi nu va porni din Breb, aşa că înainte de toate ne vom deplasa către punctul de start. Pentru asta organizatorii au pregătit dube pentru transportul bicicletelor şi microbuze pentru noi. Deja eram super impresionată de organizarea taberei. Acum doar mi se confirmă încă o dată că nu le-a scăpat nici un detaliu şi totul este extrem de bine pus la punct.

Şi în tura de azi ne găsim repede locul în pluton: ultimii. De data asta ştiam la ce să ne aşteptăm, eram pregătiţi psihic. Uşurel ne îndreptăm spre cel mai înalt punct al zilei, Vârful Igniş. Nu ajungem chiar pe el, însă destul de aproape încât să avem o privelişte superbă asupra oraşului Baia Mare.

Pentru coborâre există două variante: aşa zis traseul motoriştilor pentru cei care se încumetă şi coborârea pe şosea pentru noi restul. Pentru că noi alegem fără ezitare cea de-a doua variantă. Şi bine facem pentru că a doua zi ne povestesc băieţii cum arată traseul dificil: ca o râpă în care a căzut ursul şi a murit. Dacă mergeam pe-acolo sigur aveam şi noi parte de soarta ursului.

Pe ultima urcare încep să număr fiecare metru şi să sper în fiecare minut că e gata. Când în sfârşit ajungem sus îmi spun că de-acum mai trebuie doar să îmi dau drumul la vale şi atât. Da da, aş vrea eu. De fapt ultima coborâre prin pădure o facem pe un teren tehnic pentru care e nevoie de toată concentrarea mea. Noroc cu Iulia care cunoaşte fiecare piatră, fiecare rădăcină de pe traseu şi stă lângă mine să mă prevină în legătură cu ce urmează. Trecem cu bine şi de asta şi când intrăm în oraş răsuflu uşurată.

Întorşi în Breb, seara aproape că vrem să mâncăm faţa de masă de foame. De data asta rămânem împreună cu ceilalţi, pentru un grill party. La finalul cinei toţi cei care am mâncat împreună în serile anterioare cădem de acord că a fost puţină mâncare. Cred şi eu, comparativ cu festinurile de care ne-am bucurat.

Duminică este ultima zi a taberei. Azi vom face o tură uşoară, pentru că în a doua jumătate a zilei vom pleca spre casă. Obiectivul zilei: Vârful Prisop. Plecăm din nou cu plutonul din urmă, care azi s-a mărit. Oboseală acumulată în zilele anterioare îşi spune cuvântul. Însă nu ne doboară aşa uşor. Încet şi sigur ajungem pe vârf, de unde priveliştea devine preferata mea din tot ce am văzut în ultimele zile. Putem vedea Munţii Ţibleş, Creasta Rodnei, Munţii Maramureşului şi aproape, deasupra Brebului Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi. Pentru asta am depus tot efortul ăsta azi şi ştiam că o să merite. Bine, nici urcarea până aici nu e de neglijat la capitolul frumuseţe, pentru că am fost înconjuraţi de brazi iar mai târziu şi-au făcut apariţia brânduşele.

Coborârea o facem pe acelaşi traseu (asta doar începătorii, ceilalţi urmând să încheie o buclă) iar pe la ora amiezei deja suntem înapoi.

În timp ieşim din Breb, mă loveşte melancolia. M-am îndrăgostit iremediabil de locul asta şi trebuie neapărat să revenim. În cele trei zile petrecute aici m-am simţit ca în concediu. În plus, tabăra s-a ridicat şi ea la nivelul aşteptărilor. Cu o organizare impecabilă, oferă contextul pentru a cunoaşte oameni cu aceeaşi pasiune, într-un cadru ce uneori pare ireal pentru noi, orăşenii.

granita cu ucraina in muntii maramuresului

     Tura din muntii Maramuresului este o tura traditionala C.A.R, care se tine in fiecare an in luna mai si este organizata de domnul Dinu. Ce este special la ea, este faptul ca se merge pe granita cu Ucraina. Pentru ca anul trecut nu am reusit sa merg, anul asta n-am mai vrut sa o ratez. Drept urmare, am fost printre primii inscrisi. Pe masura ce trecea timpul, tot mai multa lume aparea in tabele, asa ca in final am ajuns sa fim 47 de persoane.
    
Vineri, dupa ce am pregatit mancarea si bagajul, in jur de ora 19 plecam spre satul Repedea. La marginea lui, pe o vale urma sa dormim. In jur de 10 seara am ajuns la destinatie, am pus corturile si ne-am bagat la somn. Urma o zi lunga ( nici nu banuiam cat de lunga de fapt ), cu trezirea la ora 6 si plecarea la 7.
   
A doua zi, dupa un mic dejun cat de cat consistent, la 7 eram gata de plecare. Tinta era Varful Pop Ivan ( 1937m alt ). Pentru ca domnul Dinu a zis sa ne impartim in doua grupuri, unul care va ajunge si cei care merg mai incet in celalalt, am tot incercat sa fiu printre primii. Imi doream sa ajung pana pe varf.
   
Traseul a inceput cu o urcare de-a lungul unui rau. Era destul de anevoioasa pentru ca il tot treceam de pe-o parte pe alta. Pietrele erau ude, asa ca unii au mai cazut ( inclusiv Diana, colega mea de apartament ). A urmat un popas in prima poiana din drum. Vremea se anuntase buna, cu mici posibilitati de ploaie. Asa ca deocamdata era soare si puteam admira verdele crud al copacilor.

 
Am continuat catre primul obiectiv al zilei, Poiana cu narcise Tomnatec-Sehleanu. Nu eram siguri ca o sa gasim, dar inca dinainte au inceput sa apara, iar in poiana erau la ele acasa.

Din poiana am continuat spre varf, unde am si ajuns in final, dar nu fara peripetii. Din cauza ritmului diferit ne-am separat in 3 grupuri, asa ca am reusit s-o luam gresit. Nu am deviat mult, dar suficient cat sa trebuiasca sa urcam un prag de 100 de m. Pana la varf, am ajuns pe creasta care despartea Ucraina de Romania. Senzatia era unica ... si peisajele de nedescris.

In drum spre Vf. Pop Ivan, vedere spre Vf. Farcau si Vf. Mihailecu

spre varf, inainte

Sus, era vant asa ca nu am poposit prea mult, ci ne-am intors. Aveam de facut cale intoarsa. Dupa o coborare prin poieni si padure, am ajuns la drumul forestier. Ultima parte a traseului a insemnat 8 km de mers pe drum, care m-au cam terminat psihic ... abia asteptam sa ajung :)
 
 In total, in prima zi, am parcurs 31.14 km in aproximativ 13 ore.
 
Seara n-am zabovit prea mult, pentru ca urma inca o zi de traseu, speram noi mai usoara.
 
A doua zi, de data asta mai putini, am pornit spre cel mai inalt varf din muntii Maramuresului, Vf. Farcau (1957m ). Moralul nu era prea ridicat pentru ca toti ne resimteam. Insa asta nu a durat prea mult, pentru ca au aparut iar copacii, raul, florile, poienile, muntii ... Asa ca incet dar sigur am ajuns la Lacul Vinderelu. De acolo, cine a vrut a urcat pe Farcau. Bineinteles ca vroiam sa merg si pana acolo, chiar daca picioarele incepeau sa se planga tot mai tare. Credeam ca e ultima urcare din zi.
 
De sus, se vedea Vf. Pop Ivan, pe care urcasem cu o zi inainte.

Pe Vf. Farcau - 1937m

In timp ce coboram, am observat ca ceilalti incepusera urcarea spre varful alaturat, Mihailecu. Eu credeam ca nu se mai urca si pe el, dar m-am inselat. Asa ca dupa ce am coborat la sub 1700 de m altitudine, a trebuit sa urcam din noi la peste 1900. Cu greu, am ajuns sus, unde am zabovit putin mai mult. De acolo, am plecat spre corturi, drum intors.
 
O parte a turei care mi-a placut foarte mult a fost faptul ca atat domnul Dinu cat si Marlene ne descriau in permanenta ce vedeam. De exemplu, la un moment dat Marlene ne-a descris toata creasta Rodnei, cu fiecare varf si sa.
   
A doua zi s-a dovedit in final a fi comparabila cu prima. Am parcurs in total 23 de km, in 10h30m.
   
Intorsi la masini, dupa ce ne-am tras sufletul, am inceput sa ne strangem lucrurile si sa ne pregatim pentru intoarcerea la civilizatie. Insa nu ne intorceam cei care plecaseram ... aveam inimile pline de frumos si eram imbogatiti cu o experienta unica.