Ştiu că şi azi va fi o zi grea, însă e ziua în care ne vom atinge obiectivul şi vom ajunge în base camp. Ne trezim mai devreme decât de obicei, pentru că trebuie să ajungem de dimineaţă în Gorak Shep unde plănuim să înnoptăm. De acolo până în base camp estimarea e de 4 ore doar dus şi trebuie să ne şi întoarcem.

Traseul către Gorak Shep e destul de lin în fapt, însă evident că eu îl simt extrem de dificil. Din nou lipsa de aer îşi spune cuvântul şi ne ia timp dublu faţă de estimare. Ajunşi aici, intrăm în prima cabană pe care o găsim. Pe măsură ce am urcat, satele au devenit tot mai mici iar posibilităţile de cazare tot mai puţine. Cu toate astea nu am avut nici o problemă să găsim locuri.

O dată cazaţi, îi propun lui Rareş să ne odihnim. E doar 9 dimineaţa şi un ghid ne-a spus că de fapt durează doar 2 ore să ajungem în base camp. Mă simt rău şi sper ca o oră de odihnă să facă diferenţa. Problema e că atunci când stăm pe loc nu îmi dau seama cât de greu o să-mi fie să urc. Abia când suntem pe traseu şi muşchii ţipă la mine iar plămânii cer aer cu disperare realizez gravitatea situaţiei.

Aşa se face că în jurul orei 11 pornim către base camp cu speranţa ca odihna scurtă să facă diferenţa. Cu toate astea fiecare pas doare şi trebuie să iau pauze din minut în minut. Starea de rău nu m-a lăsat nici să mănânc aşa că resursele mele se apropie de 0. Cred că sunt foarte aproape de extenuare. La 10 minute de la plecare mă opresc şi îi mărturisesc lui Rareş că nu mai pot continua. Pur şi simplu nu mai am energie nici măcar pentru un pas. Îmi spune că e ok şi să ne întoarcem şi îi răspund: "Dar Rareş, e atât de aproape ...". Atunci mă pune să mănânc forţat o ciocolată şi să beau apă, iar apoi pornim cu paşi extrem de mici. Parcă învăţ din nou să merg. Încerc să mă concentrez pe fiecare pas şi să ignor traseul în ansamblul lui. Aşa se face că în curând cineva ne anunţă că am ajuns la jumate şi încep să mă relaxez. Vom ajunge. Între timp încep să mă uit în jur şi realizez că suntem pe o vale superbă, la poalele munţilor ce despart Nepalul de China. Peisajul te lasă fără cuvinte.

N-am cuvinte să descriu ce am simţit când am ajuns în final la base camp. Pentru mine traseul ăsta a fost cea mai mare provocare din viaţa mea şi a trebuit să îmi depăşesc câteva limite ca să îl termin.

Base campul se dovedeşte a fi suprapopulat, în special de către grupul de coreeni care au decis să campeze aici şi să înştiinţezepe toată lumea de prezenţa lor (ţipă şi fac gălăgie). Aşa că noi ne facem poza "de vârf" şi ne retragem.

Întoarcerea o facem în acelaşi ritm "alert". De data asta e mai multă coborâre. Înapoi la cabană luăm masa (dhal bat din nou) şi îi povestim lui Bob cum în seara anterioară l-a căutat Kilian dar pentru că plecase deja la somn, a decis să rămână la masă cu noi. Pe la 6 deja nu mai pot sta în picioare şi ne retragem la somn. Cu toate astea nu reuşesc să dorm în timpul nopţii prea mult, dar despre asta în următoarea postare.

Rezumatul urcarii către Gorak Shep:

traseu: Lobuche - Gorak Shep
distanţă: 5km
D+: 300m
timp: 2h30min

Rezumatul urcarii către base camp:

traseu: Gorak Shep - Everest Base Camp & întors
distanţă: 7.5km
D+: 200m
timp: 4h30min

Următorul articol:
#9 - înapoi în aer oxigenat

Teoretic azi avem un traseu de doar 3,5 ore dar ştiu că în practică o să dureze mai mult. Dacă la început aveam timpi mai buni decât cei estimaţi, treptat am început să îi depăşim. Nu văd cum ar putea fi azi o excepţie. Urcăm dealul la poalele căruia să află Dingboche iar apoi traseul continuă mai puţin abrupt. Oare ştie că nu duc prea mult şi de-asta mă ia uşor? Însă oricât de uşor m-ar lua, tot am nevoie de pauze dese. Ştiu că sunt obosită atunci când deşi ne oprim pentru scurt timp, mă aşez jos instant. Şi acum fac asta de fiecare dată. Profit chiar si de pauzele foto ale lui Rareş. Ce îmi dă curaj este faptul că toată lumea e la fel. Oamenii merg încet şi pare că duc aceeaşi luptă ca şi mine.

pe vale in sus

La amiază ajungem în Dughla, punctul de start al urcării abrupte de azi. Decidem să luăm pauză de prânz pentru a prinde energie. În timp ce ne savurăm pastele, povestim cu o fată care este din Canada şi împreună cu ghidul ei se îndreaptă către base camp ca şi noi.

Reuşim să ne facem curaj şi începem urcarea, care se termină pe un platou unde se găsesc monumente în memoria oamenilor ce au murit pe munte. Unul dintre ei este un şerpaş care a urcat Everestul de 10 ori (de două ori în 2 săptămâni chiar), iar a 11-a oară a fost înghiţit de o crevasă. Sunt poveştile unor oameni ai munţilor care deşi au sfârşit tragic, au respirat muntele întreagă lor viaţă.

La amiază ajungem în Lobuche. Fără să vrem ne-am făcut un program zilele anterioare, aşa că primul lucru pe care îl facem este să dormim. Urmează mâncarea şi seara petrecută lângă foc, citind.

Când intrăm în sala de mese, locul este plin. Încercăm să căutăm un loc cu privirea şi îl zărim pe Bob, americanul pe care l-am cunoscut în Namche. De-a lungul zilelor ne-am tot intersectat cu el şi am ajuns să ne cunoştem tot mai bine. Ne face semn să ne alăturăm lui. Imediat ce primesc meniul încep să caut ceva care să îmi facă cu ochiul. Ca de obicei, e o decizie între orez, cartofi şi paste. Nu mă atrage nimic şi ridic privirea în speranţa că se va schimba ceva până când mă voi uita iar. Mă uit în faţa mea şi atunci am marea supriză să îl văd pe Kilian Jornet. Inima începe să îmi bată tare, i-l arăt şi lui Rareş şi nu ştiu ce să fac. Fără să vreau repet ca o casetă stricată:"oh, my God! oh, my God! it's Kilian !". Bob nu ştie cine e şi încerc să îi sumarizez: cel mai tare alergător montan din lume. Cum i-am citit una dintre cărţi ştiu detalii despre copilăria lui şi încep să îi povestesc. Între timp Rareş merge să îl roage să facă o poză cu fana disperată ce stă în faţa lui. Acceptă şi Rareş merge după aparat. Între timp îmi amintesc că trebuia să comand de mâncare, însă Bob îmi zice simplu: "you're not going to be able to eat tonight" (nu o să poţi mânca în seara asta). S-ar putea să aibă dreptate.

După ce revine Rareş cu aparatul facem fotografia mult dorită. Cineva din cabană îl recunoaşte şi vine şi el să facă poză. Eu sunt surprinsă doar că nu a reacţionat toată cabana ca mine. Şi când te gândeşti că făcuse mişto un prieten de acasă că ne caută Kilian prin Nepal şi ştiam că e acolo. Dar nu mi-am imaginat că o să fie în aceeaşi cabană cu noi.

Revin la masă şi nu ştiu cum, dar reuşesc să comand mâncarea. Petrecem seara cu Bob despre care aflăm tot mai multe. Ba chiar îşi aminteşte în final de Kilian şi ne povesteşte cum îl tot caută pentru a petrece timp cu el (Kilian pe Bob). I-a cerut şi adresa de acasă pentru a merge în vizită, însă el i-a spus: ok, câteva zile, dar să nu devină săptămâni! l-a căutat şi aici în cameră însă l-a cam deranjat şi Bob i-a zis:" Omule, sunt obosit! du-te şi aleargă nişte maratoane!". În situaţia dată mă bucur doar că îl cunosc pe Bob. Glumim desigur :-)

După ce Bob se retrage în camera, noi ne cufundăm din nou în cărţile noastre. Rareş constată că şi Kilian face acelaşi lucru şi decide să îl invite la masa noastră. Dacă are chef super, dacă nu, e ok. Eu am impresia că l-am deranja, însă în final e decizia lui. Primeşte invitaţia şi spre încântarea mea acceptă. Vine la masa noastră şi nu ştiu cum să fac să nu pun prea multe întrebări. Cea care mă roade mereu când e vorba de oameni care şi-au transformat pasiunea în meserie e: nu devinde obositor? nu sunt momente în care ai vrea să stai acasă dar trebuie să ieşi? Răspunsul este nu. Munca lui constă în zilele dedicate sponsorilor, care se traduc în conferinţe, şedinţe foto, interviuri. În rest face ce iubeşte el mai mult, e în mijlocul munţilor.

Nu în fiecare zi îţi întâlneşti eroii în persoană, iar astăzi am avut oportunitatea asta. L-am avut pe Kilian doar pentru noi pentru o oră. Am putut să îl întrebăm ce ne trece prin cap şi să vedem cum e ca persoană. A fost o seară pe care o s-o ţin minte.

Rezumatul zilei:

traseu: Dingboche - Lobuche
distanţă: 8.7km
D+: 650m
timp: 6h

Următorul articol:
#8 - în base camp