Înainte să venim în Nepal, una din marile mele griji era frigul. Îmi era teamă că la altitudini mari temperaturile o să scadă foarte mult. Termenul meu de comparaţie era frigul de prin munţii noştri care spre toamnă deja devine curajos (în special în timpul nopţii). Aşa că m-am înarmat cu cele mai călduroase haine pe care le aveam şi am mai cumpărat câteva pe deasupra. Să fiu sigură.

M-am înşelat. Nici măcar în Gorak Shep, la 5100m altitudine nu am avut probleme. Deşi seara temperaturile scădeau sub 0 grade şi nu aveam încălzire în cameră, o dată ce intram în sacul de dormit era ok. Nu toată lumea era de acceaşi părere totuşi. În special persoanele venite din zone mai călduroase îl resimţeau şi se plângeau.

Azi m-am trezit cu gândul că a venit ziua coborârii. Planul este să urcăm şi Kala Patthar mai întâi, un vârf din apropiere despre care am auzit că oferă o privelişte superbă asupra tuturor munţilor din jur. Dar nu mă simt în stare. În timpul nopţii m-am trezit de vreo două ori. Inima îmi bătea tare deşi nu făceam nici un fel de efort iar respiraţia îmi era neregulată. Am şi o durere de cap intensă care e clar simptom de rău de altitudine. Hotărâm să coborâm direct.

Micul dejun îl luăm cu Bob şi cu şerpaşul lui. Bob avea în plan un circuit mai lung, care implică parcurgerea a 3 trecători. Însă şi el se simte rău şi va coborî. De-a lungul timpului multă lume a renunţat, sau a rămas în urma noastră pentru a petrece mai multe nopţi într-un loc şi a se aclimatiza.

Pornim încet şi sper că pe măsură ce vom coborî o să scap de durerea de cap. Obiectivul zilei de azi este Dingboche, însă în funcţie de timp poate vom continua. Cu cât mergem mai mult azi, cu atât ne rămâne mai puţin pentru mâine, când trebuie să ajungem în Namche. Mie mi-ar plăcea tare mult să reuşim să mergem mai departe pentru că în Dingboche chiar nu mi-a plăcut.

Cu Rareş ne luăm de poveşti şi fără să ne dăm seama ne trezim în mijlocul unui peisaj de vis. Pe aici am trecut şi la urcare dar parcă nu-mi amintesc să fi fost chiar aşa. Suntem în mijlocul unei vai, înconjuraţi de munţi, între Dughla şi Dingboche. În faţa noastră se află Ama Dablamul înzăpezit, însă munţii din spate sunt stâncoşi şi închişi la culoare.

Ajunşi în Dingboche ne e clar că vom continua până în Pangboche. Începe să ne ameninţe vremea rea, dar în final se dovedeşte a fi indulgentă cu noi. 2 ore mai târziu intrăm în satul în care vom înnopta.

Alegem o cabană la întâmplare şi suntem suprinşi de cât de curată şi spaţioasă e camera pe care o primim. Nici nu ne-am dat seama că pe măsură ce am urcat spaţiile au devenit tot mai mici şi condiţiile tot mai precare. Oare aş putea să fac primul meu duş după 6 zile? Se dovedeşte că duşul normal nu funcţionează şi singura opţiune ar fi o găleată de apă caldă. Prefer totuşi să mai aştept o zi, până mâine când vom sta în aceeaşi cabană ca la urcare şi când am făcut ultimul duş de fapt.

Seara ne alăturăm altor 2 oaspeţi în sala de mese, care sunt din Belgia şi se îndreaptă şi ei spre base camp. În discuţiile cu şerpaşul lor despre traseu îmi pare că se supraestimează puţin. Ar vrea să sară peste ziua de aclimatizare de poimâine şi să mărească distanţele propuse de ghid. Aşa de mult mi-ar plăcea să aflu finalul poveştii lor: ajung la destinaţie? Culmea este că ulterior ne întâlnim cu ei în Kathmandu şi aflăm răspunsul la o cafea: ajung însă se simt rău şi pentru că asigurarea le acoperă cheltuiala, decid să cheme un elicopter care în 20 de minute îi şi coboară până în capitală. Asta da asigurare.

Noaptea dorm neîntoarsă pentru prima oară după câteva zile bune. În sfârşit mă simt din nou bine.

Rezumatul zilei:

traseu: Gorak Shep - Pangboche
distanţă: 19.8km
D+: 130m
timp: 7h40m

Următorul articol:
#10 - la altitudini "joase"

Ştiu că şi azi va fi o zi grea, însă e ziua în care ne vom atinge obiectivul şi vom ajunge în base camp. Ne trezim mai devreme decât de obicei, pentru că trebuie să ajungem de dimineaţă în Gorak Shep unde plănuim să înnoptăm. De acolo până în base camp estimarea e de 4 ore doar dus şi trebuie să ne şi întoarcem.

Traseul către Gorak Shep e destul de lin în fapt, însă evident că eu îl simt extrem de dificil. Din nou lipsa de aer îşi spune cuvântul şi ne ia timp dublu faţă de estimare. Ajunşi aici, intrăm în prima cabană pe care o găsim. Pe măsură ce am urcat, satele au devenit tot mai mici iar posibilităţile de cazare tot mai puţine. Cu toate astea nu am avut nici o problemă să găsim locuri.

O dată cazaţi, îi propun lui Rareş să ne odihnim. E doar 9 dimineaţa şi un ghid ne-a spus că de fapt durează doar 2 ore să ajungem în base camp. Mă simt rău şi sper ca o oră de odihnă să facă diferenţa. Problema e că atunci când stăm pe loc nu îmi dau seama cât de greu o să-mi fie să urc. Abia când suntem pe traseu şi muşchii ţipă la mine iar plămânii cer aer cu disperare realizez gravitatea situaţiei.

Aşa se face că în jurul orei 11 pornim către base camp cu speranţa ca odihna scurtă să facă diferenţa. Cu toate astea fiecare pas doare şi trebuie să iau pauze din minut în minut. Starea de rău nu m-a lăsat nici să mănânc aşa că resursele mele se apropie de 0. Cred că sunt foarte aproape de extenuare. La 10 minute de la plecare mă opresc şi îi mărturisesc lui Rareş că nu mai pot continua. Pur şi simplu nu mai am energie nici măcar pentru un pas. Îmi spune că e ok şi să ne întoarcem şi îi răspund: "Dar Rareş, e atât de aproape ...". Atunci mă pune să mănânc forţat o ciocolată şi să beau apă, iar apoi pornim cu paşi extrem de mici. Parcă învăţ din nou să merg. Încerc să mă concentrez pe fiecare pas şi să ignor traseul în ansamblul lui. Aşa se face că în curând cineva ne anunţă că am ajuns la jumate şi încep să mă relaxez. Vom ajunge. Între timp încep să mă uit în jur şi realizez că suntem pe o vale superbă, la poalele munţilor ce despart Nepalul de China. Peisajul te lasă fără cuvinte.

N-am cuvinte să descriu ce am simţit când am ajuns în final la base camp. Pentru mine traseul ăsta a fost cea mai mare provocare din viaţa mea şi a trebuit să îmi depăşesc câteva limite ca să îl termin.

Base campul se dovedeşte a fi suprapopulat, în special de către grupul de coreeni care au decis să campeze aici şi să înştiinţezepe toată lumea de prezenţa lor (ţipă şi fac gălăgie). Aşa că noi ne facem poza "de vârf" şi ne retragem.

Întoarcerea o facem în acelaşi ritm "alert". De data asta e mai multă coborâre. Înapoi la cabană luăm masa (dhal bat din nou) şi îi povestim lui Bob cum în seara anterioară l-a căutat Kilian dar pentru că plecase deja la somn, a decis să rămână la masă cu noi. Pe la 6 deja nu mai pot sta în picioare şi ne retragem la somn. Cu toate astea nu reuşesc să dorm în timpul nopţii prea mult, dar despre asta în următoarea postare.