ghid practic pentru nepal

De când ne-am întors din concediu mi-am dorit să scriu un articol dedicat aspectelor practice din Nepal, care să centralizeze atât partea de documentare făcută acasă cât şi învăţămintele dobândite acolo, la locul faptei. Urmează deci un prim ghid scris de mine care sper să vă ajute şi poate să vă dea imboldul de care aveţi nevoie pentru a porni într-o astfel de aventură.

Îmi amintesc ce gândeam în drum spre Parcul Naţional Chitwan, în autobuz, în timpul unei călătorii în care am parcurs 150 de km în 9 ore (nu, nu e o glumă şi o să vă povestesc într-o altă postare în  detaliu). Ei bine, mă gândeam la asta: dacă eşti în căutare de o destinaţie în care să fie confort, curăţenie şi în principiu doar relaxare, cu siguranţă că Nepalul nu e destinaţia potrivită.

Nepalul e un loc al contrastelor. Vei vedea şi peisaje pentru care e greu să mai găseşti superlative, dar şi mormane de gunoaie. Vei vedea un sistem de transport bine pus la punct şi un haos în trafic ce va da peste cap tot ce credeai tu că ştii despre semnele de circulaţie.

Dacă în ciuda tuturor avertizărilor, decizi să faci pasul si să mergi, iată câteva lucruri utile.

Zborul

Noi am zburat cu Turkish Airlines aşa:
Budapesta - Istanbul
Istanbul - Kathmandu

Iar la întors în sens invers. Preţul total de persoană a fost de 895 de euro iar biletele le-am cumpărat la începutul lui aprilie, pentru octombrie. Dacă ne-am fi hotărât mai repede în schimb şi am fi acceptat oferta făcută la jumătatea lui martie, preţul ar fi fost de 790 de euro de persoană. Între timp wizz-ul are zboruri Cluj - Dubai, deci poate se pot găsi variante mai ieftine decât atât.

Eu am fost foarte mulţumită de Turkish Airlines. Mâncarea arăta mereu foarte bine (tot mâncare de avion era, dar era chiar ok) şi din cele 4 avioane, 3 au avut monitoare în scaune, aşa că ne-am mai ocupat timpul cu muzică şi filme.

Până în Budapesta am decis să mergem cu microbuz din Cluj, care a costat şi el 90 de lei de persoană. Altrnativa era să mergem cu maşina personală şi să o lăsăm într-o parcare dedicată de acolo, însă am decis să nu conducem obosiţi ( cum ne aşteptam să fim la întoarcere). Dezavantajul a fost că la venire am aterizat în jurul orei 9 şi a trebuit să mai aşteptăm 2 ore microbuzul.

Viza 

Viza se procură la sosire, din aeroport. Este nevoie să aveţi pregătită o poză tip paşaport şi să completaţi un formular pe care îl găsiţi acolo. Preţul este de 25 de dolari pentru o perioadă de 15 zile, 40 pentru 30 de zile şi 100 de dolari pentru 100 de zile.

Kathmandu

- cazare

În capitală am petrecut 6 nopţi în total. Hotelul l-am ales pe baza review-urilor de pe Trip Advisor şi se numeşte "Friend's home" . În mare a fost în regulă cu excepţia unui eveniment neplăcut care nu sunt sigură că s-a întâmplat din vina lor: nu am avut bilete de autobuz la întoarcerea din junglă fie din cauza că cei de la hotel au uitat să rezerve, fie din cauza că cei de la compania de autobuze au greşit.

Hotelul are mic dejun inclus în preţul camerei şi pentru noi a fost binevenit. Dezavantajul este că mâncarea este mereu aceeaşi şi inevitabil ajungi să te saturi de ea.

Un alt avantaj al hotelului a fost că în timpul plecării noastre din capitală am putut lăsa bagajele mari acolo, fără să plătim. Că tot am atins subiectul bagaje, noi le-am organizat aşa: am luat de acasă atât rucsacii de munte cât şi trolere mari. Rucsacii goi au intrat în trolere alături de toate hainele şi ce mai aveam nevoie iar când am plecat către Lukla am pus în ei doar echipamentul necesar. Restul, inclusiv tableta şi laptopul au rămas la hotel.

- mâncare

De departe restaurantul nostru preferat a fost Rosemary Kitchen & Coffee Shop. Grădina interioară departe de traficul străzilor înguste ne-a cucerit din prima clipă iar mâncarea era şi ea foarte gustoasă. Pe lângă felurile principale de mâncare, am încercat într-o seară limonada şi ne-a plăcut foarte mult. În plus costa  doar 100 de rupii (cam 4 lei româneşti).  Dacă ajungeţi acolo, încercaţi şi bruschetele cu roşii şi brânză, şi brownie-ul cu îngheţată.

Everest Base Camp

- transport

După ce ne-am luat biletele de avion, o bună perioadă de timp am crezut că vom face circuitul Annapurnei. Însă când am început să citim şi să comparăm circuitul cu traseul către Everest Base Camp, cea de-a doua varianta părea a fi alegerea evidentă pentru cineva care merge prima oară în Nepal şi vrea un traseu care să meargă în inima munţilor. Aşa că ne-am răzgândit şi am început să ne documentăm în direcţia asta. Traseul cu plecare din Lukla durează 11 zile în total (în ce-a de-a 12-a am zburat înapoi) şi include cele 2 zile de aclimatizare.  Alternativa este să porniţi din Jiri, unde se poate ajunge cu autobuzul. De aici până în Lukla este nevoie de ~6 zile de mers.

Noi am ales să zburăm până în Lukla pentru a economisi timp, cu toate că asta ne-a crescut costurile semnificativ. Avionul dus-întors Kathmandu-Lukla a costat 320 de dolari de persoană. Preţul este acelaşi indiferent de compania aeriană. Noi am zburat cu Sita Air şi a fost ok, cu toate că nu avem termen de comparaţie.

- traseu

În ceea ce priveşte trekul efectiv, lecţia am făcut-o de acasă. Un blog cu multe informaţii utile este "The longest way home" (blogul are problema că nu se încarcă pe orice browser şi nu îţi dai seama că ceva nu este în regulă; pe firefox funcţionează corect, pe chrome nu). În Kathmandu am cumpărat un ghid de la editura Cicerone, pe care l-am devorat cu 2 zile înainte să plecăm. Mai departe ne-am înarmat cu o hartă şi o listă a destinaţiilor din fiecare zi şi programul a fost complet. Pe traseu nu am avut nevoie de indicaţii pentru că poteca este largă şi evidentă în permanenţă.

Noi am decis să mergem fără ghid şi fără şerpaş, însă nu e neapărat o varianta potrivită pentru oricine. Bagajele mari cărate atâtea zile au contribuit oboselii. La fel, un ghid se va ocupa de toate aspectele practice ale unei astfel de călătorii. Din păcate am cunoscut ghizi al căror singur interes erau banii. Sunt însă alţii care îţi pot tranforma experienţa total şi te pot aduce mai aproape de cultura nepalezilor. Nouă ne-a plăcut tare mult de ghidul unui prieten pe care ni l-am făcut pe traseu. Vă las datele lui de contact în cazul în care cineva are nevoie. E important de ştiut că operează atât în zona EBC cât şi Annapurna.

email: madan115@gmail.com
telefon: 977-9849248992
facebook: Madan Gurung 

- permise

EBC se află în Parcul Naţional Sagarmatha iar pentru a putea intra în el, e nevoie de două permise:
1. permisul TIMS (Trekkers’ Information Management System)
Permisul TIMS costă 2000 de rupii pentru drumeţii individuali ( noi mereu calculam ca 100 de rupii fiind 1 dolar; deşi nu e foarte precis, e uşor să îţi faci o idee de preţuri mereu). Dacă alegi să mergi cu un ghid, acesta va costa doar 1000 de rupii. Pentru el veţi avea nevoie şi de 2 poze tip paşaport.

Permisul se poate procura în Kathmandu, la "Nepal Tourism Board" iar programul este între orele 10:00 şi 17:00. Mai multe informaţii aici.

2. Permis de intrare în parc
Dacă primul este necesar pentru mai multe destinaţii de trekking, cel de-al doilea este special pentru EBC. Pe acesta noi l-am procurat la ieşirea din Monjo şi a costat 3000 de rupii. Aici era necesar deja cardul TIMS iar după au fost mai multe puncte de control în care au fost verificate amândouă.

- cazare

Cazarea de pe trek a fost pentru mine o mare enigmă. Până să ajung acolo nu eram sigură cum îţi alegi cabana şi dacă o să găsim locuri. Mai ales că să cărăm cortul nu era o opţiune.

Ajunşi acolo, lucrurile s-au desfăşurat foarte simplu. Traseul trece prin diferite sate şi fiind atât de mulţi turişti în zonă, localnicii s-au adaptat cererii. La orice pas se găsesc cabane care oferă atât cazare cât şi mâncare. Cazarea costă în general 200-300 de rupii pe noapte (da, asta înseamnă 2-3 dolari). Sunt atât de ieftine pentru că în general camerele sunt simple şi nu au încălzire. Veniturile importante le vin din mâncare.

Un sfat în ceea ce priveşte camerele este să le evitaţi pe cele de pe colţ. Ele au geamuri pe două părţi şi nu sunt foarte sigilate, deci sunt mai friguroase.

Dintre toate cabanele pe care le-am încercat, două dintre ele ne-au plăcut în mod special:
- Ama Dablam lodge, în Namche Bazar:
Aici în camera de mese te simţeai că în sânul unei familii. De altfel cabana este o afacere de familie. Deşi cu servicii foarte bune comparativ cu alte cabane, preţurile au rămas în limite rezonabile. Accesul la duş normal şi internetul gratuit pentru clienţi sunt un mare plus.
- Wind Horse, în Pangboche
Cabana asta am înţeles că este recent construită (în 2014). Curăţenia şi camerele spaţioase ne-au impresionat şi au ridicat-o pe scara noastră.

- încărcatul bateriilor

E important de ştiut că pe traseu trebuie să plăteşti pentru a-ţi putea încărca bateriile. În Namche de exemplu o oră de încărcat costă 300 de rupii.

- duşul

Ultimul duş l-am făcut în Namche Bazar la urcare. Şi pentru el trebuie să plăteşti iar aici valora 400 de rupii. Şi mai sus te puteai spăla, însă primeai o găleată cu apă caldă.

- mâncare

În ceea ce priveşte mâncarea, meniurile erau grupate în jurul preparatelor de bază: orez, cartofi sau paste. O porţie costă între 400 şi 700 de rupii, în funcţie de cabană şi de altitudine. O mâncare specifică pentru ei este dhal-batul care conţine supă, orez cu legume, murături, uneori chiar şi cartofi (nu amestecate, ci una lângă alta).

Carnea este prezentă în meniuri dar noi am evitat-o pentru că citiserăm că nu au cum să o conserve şi nu am vrut să riscăm să ne îmbolnăvim. O alternativă este tonul din conserve, însă după un timp eu m-am cam săturat de el.

dhal bat - sursa foto: wikipedia

- apa

Şi apa părea a fi un subiect controversat atunci când am început să citesc acasă despre subiect. În principiu nu era recomandat să bei de la izvoare, cu toate că localnicii şi ghizii o fac. Noi am decis să bem apă îmbuteliată şi am cumpărat de-a lungul traseului. Preţul creştea o dată cu altitudinea. Dacă în Lukla costa 80 de rupii un litru, în Gorak Shep am dat 300. Nu ştiu dacă este cea mai bună variantă totuşi pentru că este recomandat să bei cât mai multă pentru a evita răul de altitudine şi abordarea asta nu te încurajează să o faci.

Parcul National Chitwan

În Parcul Naţional Chitwan am petrecut efectiv o singură zi, încadrată de altele două petrecute pe drum. Planul iniţial era să stăm cu o zi mai mult  însă nu am reuşit să ajungem când ne-am propus aşa că ne-am adaptat.

- transport

La doar 150 de km de Kathmandu, ne-am îndreptat către Chitwan cu autobuzul. O astfel de călătorie este o aventură în sine în Nepal şi drept dovadă nouă ne-a luat 9 ore să ajungem. Pe lângă viteza scăzută datorată calităţii drumului, statul la coadă pentru combustibil timp de 2 ore şi cele două pene nu au ajutat deloc. Costul unei călătorii a fost de 8 dolari, însă dacă eşti un bun negociator poţi ajunge la 6.

- cazare

În parc am ales să stăm la "Landmark Forest". Ajunşi acolo, am discutat direct cu managerul care ne-a oferit un pachet complet ce cuprindea: cazarea, cele 3 mese pe zi în regim de bufet suedez şi 2 excursii în parc: una pe elefant de dimineaţă iar după masă în canoe şi la pas prin junglă, însoţiţi de un ghid.

Landmark a fost o alegere foarte bună pentru noi. Cei de la hotel s-au ocupat de permisele pentru parc şi de programările pentru excursii. Tot ce am avut noi de făcut a fost să apărem şi să ne bucurăm.

Preţul pentru pachetul complet pentru două persoane a fost de 220 de dolari.

Gata! Cam asta mi s-a părut mie util. Dacă mi-a scăpat ceva sau am fost neclară, nu ezitaţi să mă întrebaţi.

#11 - final de drum

Ultima zi. Azi vom ajunge înapoi în Lukla iar mâine zburăm spre Kathmandu. Am senzaţia că am trăit atât de multe în 10 zile. Şi am cunoscut atât de mulţi oameni.


Ne trezim devreme pentru că ultimele două zile ne-au arătat că nu va fi uşor. Vom parcurge distanţa făcută în două zile la urcare. Sper ca în afară de urcarea de dinainte de Lukla să nu avem surprize.

Pornim cu elan de dimineaţă şi începem cu o coborâre abruptă. Drumul este presărat cu animale şi şerpaşi încărcaţi care urcă domol. Unii au încărcături atât de mari încât mă întreb cum de le pot pune în spate în primul rând. Da' să le mai şi care.

Ajungem din nou la cele două poduri suspendate şi continuăm de-a lungul râului.  Îmi dau seama că  aproape în fiecare zi m-am plâns de oboseală dar azi, azi e cel mai greu! Glumesc... dacă e să privesc în urmă cred că ziua cu base campul a fost cea mai grea. Cu toate astea avem 20 de km înainte şi asta mă cam sperie.

Pe drum întâlnim un cuplu mai în vârstă. El este din Austria şi a văzut o mare parte din munţii noştri (Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş). Am impresia că pe traseu au fost foarte mulţi oameni aflaţi la vârsta a treia. Nu ştiu dacă mai mulţi decât tineri, nu aş vrea să trag concluzii pripite, dar sigur într-un număr mare. E interesant cum în alte ţări e normal ca oamenii să călătorească atât de mult, mai ales la pensie. Şi unii dintre ei aleg să îşi depăşească limitele şi să îşi demonstreze că încă au puterea de a urca la altitudini mari, aşa că aleg Nepalul.

Ajungem în Pangboche şi ne oprim pentru masa de amiază. O porţie de paste din nou şi ne continuăm drumul. Suntem la jumatea distanţei, însă nu la jumătatea urcării.

Observăm că în zona asta sunt mult mai mulţi şerpaşi decât mai sus. Unii dintre ei par a căra greutăţi foarte mari. Oare care este maximul pe care îl pot duce ? Aflăm că sunt plătiţi per kilogram si au voie să ducă cel mult 100 de kilograme. Plata se face per kilogram si este de 45 de rupii (~110 rupii=1dolar). Sigur că nu e prea sănătos ce fac şi au diferite probleme de sănătate (la spate, la gât).  Îi privesc şi îmi vin în minte cuvintele tatălui meu: "învaţă dacă nu vrei să faci muncă fizică toată viaţa". Aici se aplică atât de bine. Şcoala pare a fi singura lor scăpare.

Pe măsură ce ne apropiem de Lukla, pauzele se înteţesc. Înainte de ultima urcare ziua se apropie de final şi singurul lucru la care mă pot gândi este că asta e ultima, ultima. După, nici scări nu mai vreau să văd o vreme. O să urc doar cu liftul. O terminăm şi trecem de poarta care marchează intrarea în sat. Pe străzile lui copiii se joacă şi fac gălăgie. Sub lumina apusului, trecem pe lângă buticurile cu suveniruri şi echipament şi ne îndreptăm către cabana în care am poposit la venire.

in urmarirea surorilor ei

Pe la amiază am început să mă întreb ce-a fost în capul nostru când am lăsat biletele unei necunoscute. Da, ne ajută faptul că sună ea pentru a confirma, dar nu era mai sigur să le păstrăm la noi? Grijile sunt inutile, pentru că totul este în regulă când ajungem acolo. Ne luăm camera în primire şi suntem dezamăgiţi. Acum avem termen de comparaţie şi e uşor să ne dăm seama că în spatele unei faţade vopsite frumos camerele nu arată prea bine iar preţurile la mâncare sunt peste medie. E, oricum nu mai contează.

Imediat după masă adorm cu gândul la ultimele zile. Mă întreb dacă o să mai ajung vreodată în colţul asta al lumii. Oricum ar fi mă bucur că am avut ocazia să trăiesc experienţa.

Rezumatul zilei:

• traseu:  Namche Bazar - Lukla
• distanţă: 21.3km
• D+: 1200m
• timp: 8h15min

#10 - la altitudini "joase"

Azi va fi o zi uşoară. Ieri am mers cu vreo 2 ore în plus deci în cel mult 3 ore ar trebui să fim în Namche. Aşa bine o să ne prindă jumate de zi de odihnă.


Mă trezesc din nou puţin după 6, după o noapte bine dormită. Priveliştea de pe geam contribuie şi ea la starea mea de spirit.  Micul dejun îl luăm cu belgienii pe care îi cunoscuserăm cu o seară înainte. Presupuserăm că sunt nemţi după limbă dar de fapt sunt din nordul Belgiei. Discuţiile cu ei se dovedesc a fi foarte informative. Aflăm tot felul de lucruri despre ţara lor, cum ar fi că în trecut sudul Belgiei era cel bogat pentru ca avea resurse miniere şi între timp s-au inversat rolurile. Ne şi recomandă câteva beri de la ei (pentru că sunt renumiţi pentru asta) şi o cafenea bună în Antwerp (urmează să petrec o săptămâna acolo în curând). Sunt şi ei curioşi de situaţia României. Au impresia că încă suntem ţara aia recent ieşită din comunism în care oamenii mor de foame. Mereu când vine vorba despre România aş vrea să spun atât de multe lucruri. Să explic că e o ţară frumoasă, cu multe locuri de văzut, cu oameni deosebiţi, cu tradiţie şi în plus cu o situaţie economică ce se îmbunătăţeşte pe zi ce trece.

Încărcaţi cu energie şi voie bună, pornim la drum pe o vreme superbă. Până în Tyangboche avem o singură urcare de vreo 20 de minute. Nu prea mai avem psihic pentru urcări aşa că mă bucur că e doar atât.  După Tyangboche urmează o coborâre lungă care ne pune pe gânduri. Sigur o să fie nevoie să şi urcăm. Ne uităm pe hartă cu teamă şi constatăm că vreo 200m tot o să fie. Deşi puţin la prima vedere, pentru noi par a fi interminabili. În plus, pe parcursul zilei li se mai adaugă încă 700. Aşa se face că după o urcare abruptă urmează o zona cu urcări alternate de coborâri. Parcă nu se mai termină.

Partea bună este că putem povesti. Nici nu ne-am dat seama ce puţin am vorbit la dus. Lipsa oxigenului şi efortul permanent şi-au spus cuvântul. Acum suntem relaxaţi şi simţim că finalul este aproape. Devenim puţin melancolici şi ne amintim cum percepeam aceleaşi peisaje la urcare. Atunci credeam că suntem sus aici, acum ni se pare atât de jos ( cu toate că încă suntem la peste 3000m).

De ieri am început să visez la mâncarea de acasă. Ce bine sună acum un KFC sau nişte paste făcute cu mâna mea. Încerc să îmi fac un plan legat de ce voi găti prima oară când ajung acasă dar nu trag nici o concluzie. Am destul timp să mă decid.

Seara ajungem în Namche şi stăm în cabana în care am stat şi la urcare (Ama Dablam se cheamă). Proprietarii ne recunosc şi primim aceeaşi cameră ca data trecută. Primul lucru pe lista de priorităţi e mâncarea. Gândul naiv că o să dureze puţin traseul de azi ne-a făcut să sărim peste masa de amiază. Mare greşeală. Urmează primul duş în 7 zile (un record personal pentru amândoi) şi comunicarea cu cei de acasă. Suntem bine. În curând vom fi înapoi în Kathmandu.

Rezumatul zilei:

• traseu:  Pangboche - Namche Bazar
• distanţă: 15.3km
• D+: 950m
• timp: 6h30m

Următorul articol:
#11 - final de drum

#9 - înapoi în aer oxigenat

Înainte să venim în Nepal, una din marile mele griji era frigul. Îmi era teamă că la altitudini mari temperaturile o să scadă foarte mult. Termenul meu de comparaţie era frigul de prin munţii noştri care spre toamnă deja devine curajos (în special în timpul nopţii).  Aşa că m-am înarmat cu cele mai călduroase haine pe care le aveam şi am mai cumpărat câteva pe deasupra. Să fiu sigură.


M-am înşelat. Nici măcar  în Gorak Shep, la 5100m altitudine nu am avut probleme. Deşi seara temperaturile scădeau sub 0 grade şi nu aveam încălzire în cameră, o dată ce intram în sacul de dormit era ok. Nu toată lumea era de acceaşi părere totuşi. În special persoanele venite din zone mai călduroase îl resimţeau şi se plângeau.

Azi m-am trezit cu gândul că a venit ziua coborârii. Planul este să urcăm şi Kala Patthar mai întâi, un vârf din apropiere despre care am auzit că oferă o privelişte superbă asupra tuturor munţilor din jur. Dar nu mă simt în stare. În timpul nopţii m-am trezit de vreo două ori. Inima îmi bătea tare deşi nu făceam nici un fel de efort iar respiraţia îmi era neregulată. Am şi o durere de cap intensă care e clar simptom de rău de altitudine. Hotărâm să coborâm direct.

Micul dejun îl luăm cu Bob şi cu şerpaşul lui. Bob avea în plan un circuit mai lung, care implică parcurgerea a 3 trecători. Însă şi el se simte rău şi va coborî. De-a lungul timpului multă lume a renunţat, sau a rămas în urma noastră pentru a petrece mai multe nopţi într-un loc şi a se aclimatiza.

Pornim încet şi sper că pe măsură ce vom coborî o să scap de durerea de cap. Obiectivul zilei de azi este Dingboche, însă în funcţie de timp poate vom continua. Cu cât mergem mai mult azi, cu atât ne rămâne mai puţin pentru mâine, când trebuie să ajungem în Namche. Mie mi-ar plăcea tare mult să reuşim să mergem mai departe pentru că în Dingboche chiar nu mi-a plăcut.

Cu Rareş ne luăm de poveşti şi fără să ne dăm seama ne trezim în mijlocul unui peisaj de vis. Pe aici am trecut şi la urcare dar parcă nu-mi amintesc să fi fost chiar aşa. Suntem în mijlocul unei vai, înconjuraţi de munţi, între Dughla şi Dingboche. În faţa noastră se află Ama Dablamul înzăpezit, însă munţii din spate sunt stâncoşi şi închişi la culoare.

Ajunşi în Dingboche ne e clar că vom continua până în Pangboche. Începe să ne ameninţe vremea rea, dar în final se dovedeşte a fi indulgentă cu noi. 2 ore mai târziu intrăm în satul în care vom înnopta.

Alegem o cabană la întâmplare şi suntem suprinşi de cât de curată şi spaţioasă e camera pe care o primim. Nici nu ne-am dat seama că pe măsură ce am urcat spaţiile au devenit tot mai mici şi condiţiile tot mai precare. Oare aş putea să fac primul meu duş după 6 zile? Se dovedeşte că duşul normal nu funcţionează şi singura opţiune ar fi o găleată de apă caldă. Prefer totuşi să mai aştept o zi, până mâine când vom sta în aceeaşi cabană ca la urcare şi când am făcut ultimul duş de fapt.

Seara ne alăturăm altor 2 oaspeţi în sala de mese, care sunt din Belgia şi se îndreaptă şi ei spre base camp. În discuţiile cu şerpaşul lor despre traseu îmi pare că se supraestimează puţin. Ar vrea să sară peste ziua de aclimatizare de poimâine şi să mărească distanţele propuse de ghid. Aşa de mult mi-ar plăcea să aflu finalul poveştii lor: ajung la destinaţie? Culmea este că ulterior ne întâlnim cu ei în Kathmandu şi aflăm răspunsul la o cafea: ajung însă se simt rău şi pentru că asigurarea le acoperă cheltuiala, decid să cheme un elicopter care în 20 de minute îi şi coboară până în capitală. Asta da asigurare.

Noaptea dorm neîntoarsă pentru prima oară după câteva zile bune. În sfârşit mă simt din nou bine.

Rezumatul zilei:

• traseu: Gorak Shep - Pangboche
• distanţă: 19.8km
• D+: 130m
• timp: 7h40m

Următorul articol:
#10 - la altitudini "joase"

#8 - în base camp

Ştiu că şi azi va fi o zi grea, însă e ziua în care ne vom atinge obiectivul şi vom ajunge în base camp. Ne trezim mai devreme decât de obicei, pentru că trebuie să ajungem de dimineaţă în Gorak Shep unde plănuim să înnoptăm. De acolo până în base camp estimarea e de 4 ore doar dus şi trebuie să ne şi întoarcem.

Traseul către Gorak Shep e destul de lin în fapt, însă evident că eu îl simt extrem de dificil. Din nou lipsa de aer îşi spune cuvântul şi ne ia timp dublu faţă de estimare. Ajunşi aici, intrăm în prima cabană pe care o găsim. Pe măsură ce am urcat, satele au devenit tot mai mici iar posibilităţile de cazare tot mai puţine. Cu toate astea nu am avut nici o problemă să găsim locuri.


O dată cazaţi, îi propun lui Rareş să ne odihnim. E doar 9 dimineaţa şi un ghid ne-a spus că de fapt durează doar 2 ore să ajungem în base camp.  Mă simt rău şi sper ca o oră de odihnă să facă diferenţa.  Problema e că atunci când stăm pe loc nu îmi dau seama cât de greu o să-mi fie să urc. Abia când suntem pe traseu şi muşchii ţipă la mine iar plămânii cer aer cu disperare realizez gravitatea situaţiei.

Aşa se face că în jurul orei 11 pornim către base camp cu speranţa ca odihna scurtă să facă diferenţa. Cu toate astea fiecare pas doare şi trebuie să iau pauze din minut în minut. Starea de rău nu m-a lăsat nici să mănânc aşa că resursele mele se apropie de 0. Cred că sunt foarte aproape de extenuare. La 10 minute de la plecare mă opresc şi îi mărturisesc lui Rareş că nu mai pot continua. Pur şi simplu nu mai am energie nici măcar pentru un pas. Îmi spune că e ok şi să ne întoarcem şi îi răspund: "Dar Rareş, e atât de aproape ...". Atunci mă pune să mănânc forţat o ciocolată şi să beau apă, iar apoi pornim cu paşi extrem de mici. Parcă învăţ din nou să merg. Încerc să mă concentrez pe fiecare pas şi să ignor traseul în ansamblul lui. Aşa se face că în curând cineva ne anunţă că am ajuns la jumate şi încep să mă relaxez. Vom ajunge. Între timp încep să mă uit în jur şi realizez că suntem pe o vale superbă, la poalele munţilor ce despart Nepalul de China. Peisajul te lasă fără cuvinte.

N-am cuvinte să descriu ce am simţit când am ajuns în final la base camp. Pentru mine traseul ăsta a fost cea mai mare provocare din viaţa mea şi a trebuit să îmi depăşesc câteva limite ca să îl termin.

Base campul se dovedeşte a fi suprapopulat, în special de către grupul de coreeni care au decis să campeze aici şi să înştiinţezepe toată lumea de prezenţa lor  (ţipă şi fac gălăgie). Aşa că noi ne facem poza "de vârf" şi ne retragem.

Întoarcerea o facem în acelaşi ritm "alert". De data asta e mai multă coborâre. Înapoi la cabană luăm masa (dhal bat din nou) şi îi povestim lui Bob cum în seara anterioară l-a căutat Kilian dar pentru că plecase deja la somn, a decis să rămână la masă cu noi. Pe la 6 deja nu mai pot sta în picioare şi ne retragem la somn. Cu toate astea nu reuşesc să dorm în timpul nopţii prea mult, dar despre asta în următoarea postare.

Rezumatul urcarii către Gorak Shep:

• traseu:  Lobuche - Gorak Shep
• distanţă: 5km
• D+: 300m
• timp: 2h30min

Rezumatul urcarii către base camp:

• traseu:  Gorak Shep - Everest Base Camp & întors
• distanţă: 7.5km
• D+: 200m
• timp: 4h30min

Următorul articol:
#9 - înapoi în aer oxigenat

#7 - ziua când ne-am întâlnit unul dintre eroi

Teoretic azi avem un traseu de doar 3,5 ore dar ştiu că în practică o să dureze mai mult. Dacă la început aveam timpi mai buni decât cei estimaţi, treptat am început să îi depăşim. Nu văd cum ar putea fi azi o excepţie. Urcăm dealul la poalele căruia să află Dingboche iar apoi traseul continuă mai puţin abrupt. Oare ştie că nu duc prea mult şi de-asta mă ia uşor? Însă oricât de uşor m-ar lua, tot am nevoie de pauze dese. Ştiu că sunt obosită atunci când deşi ne oprim pentru scurt timp, mă aşez jos instant. Şi acum fac asta de fiecare dată. Profit chiar si de pauzele foto ale lui Rareş. Ce îmi dă curaj este faptul că toată lumea e la fel. Oamenii merg încet şi pare că duc aceeaşi luptă ca şi mine.

pe vale in sus

La amiază ajungem în Dughla, punctul de start al urcării abrupte de azi. Decidem să luăm pauză de prânz pentru a prinde energie. În timp ce ne savurăm pastele, povestim cu o fată care este din Canada şi împreună cu ghidul ei se îndreaptă către base camp ca şi noi.

Reuşim să ne facem curaj şi începem urcarea, care se termină pe un platou unde se găsesc monumente în memoria oamenilor ce au murit pe munte. Unul dintre ei este un şerpaş care a urcat Everestul de 10 ori (de două ori în 2 săptămâni chiar), iar a 11-a oară a fost înghiţit de o crevasă. Sunt poveştile unor oameni ai munţilor care deşi au sfârşit tragic, au respirat muntele întreagă lor viaţă.

La amiază ajungem în Lobuche. Fără să vrem ne-am făcut un program zilele anterioare, aşa că primul lucru pe care îl facem este să dormim. Urmează mâncarea şi seara petrecută lângă foc, citind.

Când intrăm în sala de mese, locul este plin. Încercăm să căutăm un loc cu privirea şi îl zărim pe Bob, americanul pe care l-am cunoscut în Namche. De-a lungul zilelor ne-am tot intersectat cu el şi am ajuns să ne cunoştem tot mai bine. Ne face semn să ne alăturăm lui. Imediat ce primesc meniul încep să caut ceva care să îmi facă cu ochiul. Ca de obicei, e o decizie între orez, cartofi şi paste. Nu mă atrage nimic şi ridic privirea în speranţa că se va schimba ceva până când mă voi uita iar. Mă uit în faţa mea şi atunci am marea supriză să îl văd pe Kilian Jornet. Inima începe să îmi bată tare, i-l arăt şi lui Rareş şi nu ştiu ce să fac. Fără să vreau repet ca o casetă stricată:"oh, my God! oh, my God! it's Kilian !". Bob nu ştie cine e şi încerc să îi sumarizez: cel mai tare alergător montan din lume. Cum i-am citit una dintre cărţi ştiu detalii despre copilăria lui şi încep să îi povestesc. Între timp Rareş merge să îl roage să facă o poză cu fana disperată ce stă în faţa lui. Acceptă şi Rareş merge după aparat. Între timp îmi amintesc că trebuia să comand de mâncare, însă Bob îmi zice simplu: "you're not going to be able to eat tonight" (nu o să poţi mânca în seara asta). S-ar putea să aibă dreptate.

După ce revine Rareş cu aparatul facem fotografia mult dorită. Cineva din cabană îl recunoaşte şi vine şi el să facă poză. Eu sunt surprinsă doar că nu a reacţionat toată cabana ca mine. Şi când te gândeşti că făcuse mişto un prieten de acasă că ne caută Kilian prin Nepal şi ştiam că e acolo. Dar nu mi-am imaginat că o să fie în aceeaşi cabană cu noi.

Revin la masă şi nu ştiu cum, dar reuşesc să comand mâncarea. Petrecem seara cu Bob despre care aflăm tot mai multe. Ba chiar îşi aminteşte în final de Kilian şi ne povesteşte cum îl tot caută pentru a petrece timp cu el (Kilian pe Bob). I-a cerut şi adresa de acasă pentru a merge în vizită, însă el i-a spus: ok, câteva zile, dar să nu devină săptămâni! l-a căutat şi aici în cameră însă l-a cam deranjat şi Bob i-a zis:" Omule, sunt obosit! du-te şi aleargă nişte maratoane!". În situaţia dată mă bucur doar că îl cunosc pe Bob. Glumim desigur :-)

După ce Bob se retrage în camera, noi ne cufundăm din nou în cărţile noastre. Rareş constată că şi Kilian face acelaşi lucru şi decide să îl invite la masa noastră. Dacă are chef super, dacă nu, e ok. Eu am impresia că l-am deranja, însă în final e decizia lui. Primeşte invitaţia şi spre încântarea mea acceptă. Vine la masa noastră şi nu ştiu cum să fac să nu pun prea multe întrebări. Cea care mă roade mereu când e vorba de oameni care şi-au transformat pasiunea în meserie e: nu devinde obositor? nu sunt momente în care ai vrea să stai acasă dar trebuie să ieşi? Răspunsul este nu. Munca lui constă în zilele dedicate sponsorilor, care se traduc în conferinţe, şedinţe foto, interviuri. În rest face ce iubeşte el mai mult, e în mijlocul munţilor.

Nu în fiecare zi îţi întâlneşti eroii în persoană, iar astăzi am avut oportunitatea asta. L-am avut pe Kilian doar pentru noi pentru o oră. Am putut să îl întrebăm ce ne trece prin cap şi să vedem cum e ca persoană. A fost o seară pe care o s-o ţin minte.

Rezumatul zilei:

• traseu:  Dingboche - Lobuche
• distanţă: 8.7km
• D+: 650m
• timp: 6h

Următorul articol: 
#8 - în base camp

#5#6 - în gol alpin

Sar din pat din nou devreme, văd vremea superbă şi ştiu că e momentul ideal pentru peisaje. Ies repede din cabană şi surpriză. Nu sunt singura care a avut ideea asta. Lumea a ieşit din cabane şi încearcă să imortalizeze momentul. Mă uit de jur împrejur şi în final îl zăresc pe El, Everestul, pentru prima oară. Lumina răsăritului creează peisajul perfect şi văd munţi de jur împrejur. Urcăm pe un deal din apropiere pentru o nouă perspectivă. Cu siguranţă e cea mai frumoasă dimineaţă de până acum.

Pe la 7 revenim în cabană pentru a ne pregăti de plecare. După micul dejun pornim la drum. Mă simt rău. Mă dor muşchii şi nu am aer. Într-o zi normală, acasă, traseul nu ar fi fost dificil, dar azi, după câteva zile de trekking cu bagaje mari şi la altitudinea asta, mă resimt. La amiază încep să resimt un gol în stomac. De când suntem pe traseu nu am mâncat carne deloc şi organismul meu are nevoie de proteine. Deşi în meniu găseşti şi preparate ce conţin carne, nu există frigidere la altitudinea asta, aşa că e mai sigur să o evităm. Singura variantă ar fi peştele, pentru că transportă conserve. Dar şi noi avem conserve în rucsac. Sunt destul de grele, dar le-am luat cu noi tocmai pentru situaţii ca asta. Singurul lucru care ne lipseşte e pâinea.

Încercăm să procurăm de la diferite magazine dar ne dăm repede seama că nu avem nici o şansă. Nimeni nu are pâine de vânzare. Oprim apoi la un restaurant şi întrebăm acolo. Ne sfătuiesc să verificăm meniul. Găsim într-adevăr în meniu, 2 felii costă 10 lei (250 de rupii). Asta afacere. O luăm chiar şi aşa şi imediat ce ieşim din sat dăm gata conserva. Parcă mă simt puţin mai bine acum.

Continuăm traseul şi după masă ajungem pentru prima oară la peste 4000 de metri, în Dingboche (4530m). La 4100m a început şi golul alpin. De azi nu vom mai vedea vegetaţie o perioadă.  În Dingboche vom petrecem 2 nopţi, una pentru aclimatizare. Cred că o să-mi prindă tare bine, pentru că pe lângă oboseală, am şi o uşoară durere de cap.

Nu ştim în ce zi suntem sau în ce dată. Ştim doar că e ziua 5 şi că mâine ne vom odihni. E plăcut sentimentul să fii în afara timpului, să nu conteze nici măcar ora pentru că nu trebuie să fii nicăieri, să nu fie nevoie să te grăbeşti. Cred că ultima oară când nu ştiam nici măcar ce zi a săptămânii e a fost când eram copil.

mai avem mult ?

Seara sala de mese prinde viaţă datorită unui grup mare de nemţi. Eu cu Rareş ne concentrăm pe cărţile noastre şi ne bucurăm de căldura focului.

Nu sunt deloc încântată de cazare, dar decidem să nu ne mai mutăm. Asta ar însemna să ne strângem din nou lucrurile şi să plecăm în căutare.

A doua zi, decidem să nu facem urcarea pentru aclimatizare. Prefer să ne luăm o zi de odihnă completă. Aşa că sub supravegherea Ama Dablamului care e deasupra noastră, citim în bătaia soarelui şi încercăm să ne recuperăm şi mai ales să ne pregătim psihic pentru zilele următoare. Pentru că greul de-abia acum urmează.

Rezumatul zilei:

• traseu: Tyangboche - Dingboche
• distanţă: 11km
• D+: 730m
• timp: 6h

Următorul articol: 
#7 - ziua când ne-am întâlnit unul dintre eroi

#4 - mănăstirea budistă

Ora 6 dimineaţă. Sună ceasul şi mă uit nerăbdătoare pe geam. Vremea e superbă. Azi ne îndreptăm către Tengboche. Luăm micul dejun şi reuşim să rămânem ultimii clienţi în cabană. Pe geam observ pentru prima oară grupul de coreeni. Deşi încă nu ştiu asta, de-a lungul zilelor următoare o să ne tot intersectăm cu ei, aşa că merită o introducere. Sunt un grup mare ( de peste 10 persoane) şi se disting în primul rând prin fapul că au geci identice. Ne imaginăm cum au intrat în magazin şi au cerut 10 geci din acelaşi model, aceeaşi culoare, ba mai mult, aceeaşi mărime! Pe lângă geci toţi poartă un mic steag al ţării lor şi au căni agăţate de rucsaci. Nici unuia nu îi lipsesc beţele de treking care pe lângă zgomotul permanent pe care îl fac pe traseu, îi ajută şi să îndeplinească un ritual dimineaţă în cadrul căruia le ridică în sus şi strigă ceva. Pot doar să presupun că e o încurajare.

namche in lumina rasaritului

Cu doar 5 ore de traseu înaintea noastră, nu suntem tocmai pe grabă. Înainte să pornim dăm o raită prin magazine pentru a ne completa echipamentul cu ce ne lipseşte iar apoi o luăm la pas. După ieşirea din Namche mergem în mare parte pe curbă de nivel ( urcuşuri şi coborâşuri scurte ) pentru ca apoi să începem o coborâre lungă spre râu, de unde ne aşteaptă ascensiunea zilei( vreo 600m diferenţă de nivel).

Pe traseu revedem lume din zilele anterioare. Dimineaţă era senin şi am putut zări vârfurile munţilor, însă treptat norii încep să pună stăpânire pe ei. Cu toate astea, încă este senin.

Zăresc pentru prima oară un vârf care se dovedeşte a fi preferatul meu în final: Ama Dablam. Ama Dablam se traduce în "mama cutiei de bijuterii", şi deşi nu este optmiar, contururile bine definite îl scot în evidenţă de departe. Mai târziu aflu că este un munte tehnic şi mă întreb câte femei au reuşit să îl cucerească de-a lungul timpului.

Treptat vremea se închide tot mai mult. Aşa se face că ajungem la destinaţie pe ploaie. Alegem o cabană pentru a înnopta şi apoi ne îndreptăm către mănăstire. După ce ne descălţăm intrăm înăuntru pentru a asista la o ceremonie. În principiu constă în rostirea unor rugăciuni care se transformă într-un murmur, peste care unul dintre călugări ridică vocea periodic. Nu sunt foarte impresionată pentru că am senzaţia că o fac special pentru turişti ( suntem destul de mulţi acolo). Mă întreb cum se desfăşoară o ceremonie reală.

mandala din nisip - traditie budista

Seara ne petrecem timpul prin sala de mese. Planul nostru este să citim în jurul focului, însă poveştile celorlalţi ne fac să renunţăm la el. Actorul principal se dovedeşte a fi din Israel. De-a lungul timpului a călătorit extrem de mult şi a locuit în diferite colţuri ale lumii. După ce s-a despărţit de o prietenă, ea,  ca toate fostele lui prietene (după cum ne-a mărturisit) a decis să plece cât mai departe de el. Aşa că a ales Japonia. După un timp a decis să meargă în căutarea ei şi viaţa a făcut să îşi deschidă o afacere acolo şi să rămână o perioadă îndelungată de timp.

Cu noi în cabană mai sunt şi 3 americani. Ei o să meargă doar până într-un sat aflat la două ore distanţă şi apoi se vor întoarce. Interesant este şerpaşul lor, care a urcat către Everest de nenumărate ori şi deşi nu l-a atins, a ajuns destul de aproape. Pe lângă asta a făcut alte vârfuri cum ar fi Lhotse sau Ama Dablam. E primul şerpaş adevărat pe care îl întâlnim. Acum face doar trekuri mai uşoare ( cum ar fi EBC-ul ) pentru că soţia lui l-a obligat să se 'pensioneze'. După cum mi-a zis Rareş mai târziu: arată că un general de armată. Pare un om care a trecut prin multe şi a văzut multe la viaţa lui. Când îl rog să ne povestească o întâmplare nefericită dintr-o expediţie, refuză scurt şi categoric iar eu regret imediat. E clar că nu am realizat anvergura evenimentelor.

Pusă pe gânduri, merg la somn. Mâine va fi o zi grea.

Rezumatul zilei:

• traseu:  Namche Bazaar - Tyangboche
• distanţă: 11km
• D+: 1150m
• timp: 5h

Următorul articol:
#5#6 - în gol alpin

#2#3 - în capitala şerpaşilor

Azi o să vedem capitala şerpaşilor, Namche. După ziua mai lungă de ieri, avem înaintea noastră doar 4 ore de urcat, din care două mai susţinut.

Pornim încet de-a lungul râului. Deşi simt puţin greutatea bagajului, peisaleje mă fac să uit de el. Când eram acasă şi îmi imaginam traseul, mereu îmi venea în minte imaginea podurilor suspendate. Mi se părea că sunt tipice pentru Nepal. Primul l-am trecut ieri. Azi urmează altele pentru că drumul trece succesiv de pe o parte pe alta a râului. Ne bucurăm de fiecare dintre ele dar când dăm de două, unul deasupra celuilalt, rămânem fără cuvinte. Cel de jos este cel vechi şi nu mai e utilizabil. Mă simt de parcă aş fi intrat într-un film. Ce până acum vedeam doar pe calculator, e în faţa noastră.

Începem ultima urcare imediat după. Traseul este presărat cu vaci şi măgari, şerpaşi şi turişti. Totul este încadrat de nişte pereţi imenşi, spre care mai ridicăm privirea din când în când. Deasupra lor sunt munţii, munţii acoperiţi de zăpadă ce veghează toul de sus. Însă norii îi acoperă şi nu putem vedea nimic. Trăiesc cu teama că nu o să văd Everestul. Înainte să venim aici am început să citesc impresii despre traseu şi cineva a scris că deşi a petrecut 2 săptămâni aici, vremea nu i-a permis să vadă vârful. În plus, prognoza nu arată prea bine.

Tot acasă am citit că pe traseu o să întâlnim copii care se bucură să primească dulciuri. Aşa că am venit pregătiţi cu bomboane  şi de data asta chiar le-am pus la îndemână (pentru că ieri le lasem undeva pe fundul rucsacului). Le împart cu fiecare ocazie şi împreună cu Rareş ne bucurăm de bucuria lor. Ba chiar, într-o pauză decidem să le oferim câteva dulciuri şi unor şerpaşi care par atât de obosiţi. Şi noi cred că am exagerat puţin (foarte foarte puţin) când am cumpărat tot raionul de dulciuri de acasă.

Ajunşi în Namche păşim timid pe străzile pavate ale oraşului. Spre deosebire de satele de până acum, Namche e mare. În centru se întind tarabele cu echipament montan şi suveniruri, alternate de restaurante şi cafenele. Căutăm cazare şi alegem una aleator. Proprietarul nu pare prea amabil şi la o primă privire în meniu şi preţurile sunt puţin peste medie. Pentru că am luat deja camera, tot ce putem face este să mâncăm în altă parte. Alegem aleator o nouă cabană şi într-adevăr preţurile sunt mai mici. În plus, proprietarii sunt extrem de amabili şi aflăm că aici accesul la internet e gratuit pentru cei care se şi cazează. Decidem să ne mutăm a doua zi, pentru că în Namche vom petrece două nopţi pentru aclimatizare.

După masă ne întoarcem la cabana noastră şi mai pe seară coboram în sala de mese pentru un ceai de mentă. La începutul sosirii în Nepal beam mult ceai cu lapte, însă pentru că mereu mi-l serveau deja îndulcit şi de fiecare dată era prea dulce pentru mine, am trecut pe ceai de mentă. Alături de noi se află două nemţoaice mai în vârstă despre care aflăm că şi ele se îndreaptă spre base camp, alături de ghidul lor. În principiu cam toată lumea de pe traseul ăsta se îndreaptă către base camp. Diferenţa apare la întoarcere, când o parte se întorc pe acelaşi traseu (cum e şi cazul nostru) iar altă parte continuă în stânga către Gokyo, pentru a străbate 3 trecători. Asta necesită 3-4 zile în plus.

A doua zi, sună ceasul la ora 6. Atunci răsare soarele şi sper să fie o zi senină pentru a putea vedea munţiiii. Trag repede perdeaua şi zăresc crestele. Se văăăd! Trag de Rareş şi împreună ieşim din cabană pentru a ne plimba pe străzi. Oraşul e liniştit în lumina răsăritului şi noi îl respirăm prin toţi porii.

Când în final reuşim să ne desprindem de el, ne întoarcem în cabană şi ne strângem lucrurile pentru a ne muta în cealaltă cabană. Aici luăm micul dejun şi ne pornim către hotelul Everest View, situat cu vreo 500 de metri mai sus. E ruta clasică pentru aclimatizare şi deşi norii ne limitează din nou priveliştea, tot o să ne prindă bine. Sus bem un ceai cu preţ de Everest şi coboram imediat după la cabană. Dacă vreodată ajungeţi pe acolo, nu beţi sau mâncaţi acolo. Preţurile sunt exagerat de mari, chiar şi pentru altitudinea aia.

La cabană facem primul duş de când am plecat. Din nou din documentatul de pe internet, ştiam de experientă cuiva care a decis să nu facă duş în Namche iar mai târziu a regretat pentru că mai sus singura posibilitate să te speli este cu o găleată de apă caldă, în frig. Măcar să învăţ din greşelile altora.

Seară cabana este plină de lume iar focul ne ţine adunaţi în jurul lui o bună perioadă de timp. Citim şi bem ceai, ne bucurăm de atmosfera intimă şi fără să vrem visăm la ce va urma.

Rezumatul zilei 2:

• traseu:  Monjo - Namche Bazaar
• distanţă: 7km
• D+: 970m
• timp: 3h45min

Rezumatul zilei 3:

• traseu:  Namche Bazaar - Everest View Hotel & intors
• distanţă: 7km
• D+: 540m
• timp: 3h

Următorul articol: 
#4 - mănăstirea budistă

#1 - zborul si entuziasmul inceputului

Cu bagajele făcute de cu seară, mă trezesc în jurul orei 5 înainte să sune ceasul. Hm, cred că am emoţii. Azi vom zbura către Lukla, după 2 zile petrecute brambura prin capitală. Despre zborul ăsta am citit atât de multe şi nimic de bine încât cred că sunt destul de emoţionată. Partea palpitantă este că aeroportul din Lukla a fost clasat ca fiind unul dintre cele mai periculoase din lume. Asta pentru că are o singură pistă, scurtă şi e încadrată într-o parte de un perete stâncos iar în cealaltă parte de ... prăpastia de la capătul stâncii. Cât de rău poate fi totuşi ? Sute de oameni fac asta zilnic, pentru că e cel mai popular punct de start pentru traseul ce duce către Everest Base Camp.

Dimineaţă coborâm la recepţie şi aşteptăm taxi-ul. Deşi cu o seară înainte ne spuseseră că o să coste 10 dolari ( dublu faţă de obicei), aflăm acum că nu au putut găsi decât cu 20. În perioada asta Nepalul are probleme cu gazul şi combustibilul pentru că îl importă din India şi datorită unei modificări recente în constituţia nepalezilor, India refuză să le mai exporte. Asta a făcut preţurile să crească într-adevăr, însă le şi oferă oportunitatea de a profita în permanenţă. Refuzăm categoric să plătim atât de mult şi în final acceptă cei 10 dolari.

La aeroport, haos. Cumva nu mă surprinde foarte tare asta şi după ce trecem de un fel de securitate ne îmbarcăm într-un avion ce poate duce cam 20 de persoane. Decolăm fără probleme şi aştept cu teamă aterizarea care şi ea se dovedeşte a fi în regulă. Cred că am citit mult prea multe bloguri şi păreri. Chiar nu a fost aşa de rău şi dacă nu aş fi ştiut cât ştiam ar fi fost mult mai simplu.

Ne recuperăm bagajele şi intrăm în prima cabană pe care o găsim, pentru a lua micul dejun. Aici aflăm de la proprietară că zborul de întoarcere trebuie confirmat cu o zi înainte. Când se oferă să facă ea asta, ne bucurăm că ne scapă de o grijă şi îi  înmânăm biletele fără ezitare.

primul contact cu Lukla

Înarmaţi cu entuziasm, pornim la drum. Obiectivul primei zile: Phakding. Pe traseu, suntem în alertă permanentă. Totul e nou în jur. Relieful, modul în care sunt construite casele şi oamenii. Pe traseu ne intersectăm periodic cu un cuplu de cehi, ceva mai în vârstă ca noi. Şi ei merg spre base camp şi îşi cară propriile bagaje. Mai târziu întâlnim un cuplu de nemţi care locuiesc în Nepal şi plănuiesc să urce mai sus de Phakding cu vreo oră jumate, până în Monjo. Asta înseamnă că rămâne mai puţin de urcat pentru mâine, deci am putea face şi noi asta. Sigur că în final ajungem în Monjo, în principal pentru că nu ne-am putut abţine. Cred că dacă ne-ar fi zis cineva că merge până în Namche direct ( obiectivul celei de-a doua zile), am fi mers şi noi. De ce nu?

rugaciuni budiste

Ajungem la destinaţie destul de obosiţi. Deşi e doar prima zi, simţim greutatea bagajelor. Alegem o cabană unde mâncăm nişte paste delicioase (să fi părut aşa de bune din cauză că eram lihniţi?) şi ne băgăm la somn imediat după, deşi e abia ora 17. Un fel de somn de amiază :-)

Ce mi-a atras atenţia azi a fost curăţenia. Totul este ingrjit în jur iar oamenii muncesc pământul în ciuda reliefului. Potecile sunt presărate cu animale şi şerpaşi, care ne fascinează. Despre animale credem iniţial că sunt iaci dar aflăm mai târziu că de fapt sunt doar vaci. Eram aşa nerăbdători să vedem iacii încât chiar nu ne-am dat seama :)) Şerpaşii sunt un mister pentru noi. Oare cât pot căra maxim? Şi ce distanţe merg? Greutatea o sprijină cumva şi de cap. Nu e periculos pentru gât?

Mă surprinde şi faptul că sunt foarte mulţi copii. Am tendinţa să compar cu satele noastre şi acolo lumea se îndreaptă către oraşe.  Singurii care rămân sunt bătrânii. Dar aici nu e aşa. Aici vezi peste tot familii tinere şi copii.

Ce zi plină am avut şi e abia prima. Oare ce urmează?

Rezumatul zilei:

• traseu: Lukla - Monjo
• distanţă: 14km
• D+: 690m
• timp: 6h

Următorul articol: 
#2#3 - în capitala şerpaşilor

nepal - emoţia întâlnirii

În mai puţin de 12 ore vom pleca spre Kathmandu. Uneori îmi e teamă şi îmi dau seama că e un concediu care mă va scoate din zona de confort. Atunci îmi trec prin minte tot felu' de întrebări. Oare o să fie aglomeraţie şi murdărie ? La altitudini mari o să fie prea frig? Cum o să ne descurcăm într-un oraş nou în care presupun că engleza nu este foarte populară?


Alteori sunt nerăbdătoare şi cele 3 săptămâni pe care le vom petrece acolo îmi par prea puţine. E prea puţin timp să cunoaştem o cultură atât de diferită de a noastră. Şi am impresia că sunt atâtea de văzut şi de făcut. Şi multe din ele necesită perioade mai mari de timp, cel puţin 2 săptămâni. Dacă adaugi şi variabila vreme brusc pare chiar foarte puţin.

Cum ne-am hotărât să plecăm? Răspunsul e atât de simplu: ne-am permis să visăm. Într-o zi, povesteam cu Rareş şi l-am întrebat:  "Dacă ar fi să mergem oriunde, unde am merge?". Nu ne-am pus nici o restricţie, nu ne-am gândit la nimic. Am visat cu ochii deschişi şi după ce am ales Nepalul ne-am dat seama că nu e imposibil. Suntem într-un punct al vieţii în care chiar putem face orice. Suntem liberi şi singurele piedici reale sunt cele pe care ni le punem singuri.

E uşor de ghicit că am ales Nepalul pentru munţi în primul rând, dar nu e singurul motiv. L-am ales pentru că e o cultură atât de diferită de a noastră şi cred că ne va face să vedem lumea cu alţi ochi.

Cum ne-am pregătit de plecare? În principiu ne-am documentat pe unde am apucat. La început nu ştiam mai nimic despre ţara asta sau despre ce implică o vizită acolo. Blogurile au fost de un mare ajutor. Deşi iniţial am plecat de la o idee de itinerariu, ulterior ne-am răzgândit şi am schimbat complet obiectivele. N-o să detaliez acum, dar promit că voi povesti detaliat la întoarcere :)

Acum nu ne rămâne decât să ne punem visul în aplicare.