Ultima zi. Azi vom ajunge înapoi în Lukla iar mâine zburăm spre Kathmandu. Am senzaţia că am trăit atât de multe în 10 zile. Şi am cunoscut atât de mulţi oameni.

Ne trezim devreme pentru că ultimele două zile ne-au arătat că nu va fi uşor. Vom parcurge distanţa făcută în două zile la urcare. Sper ca în afară de urcarea de dinainte de Lukla să nu avem surprize.

Pornim cu elan de dimineaţă şi începem cu o coborâre abruptă. Drumul este presărat cu animale şi şerpaşi încărcaţi care urcă domol. Unii au încărcături atât de mari încât mă întreb cum de le pot pune în spate în primul rând. Da' să le mai şi care.

Ajungem din nou la cele două poduri suspendate şi continuăm de-a lungul râului. Îmi dau seama că aproape în fiecare zi m-am plâns de oboseală dar azi, azi e cel mai greu! Glumesc... dacă e să privesc în urmă cred că ziua cu base campul a fost cea mai grea. Cu toate astea avem 20 de km înainte şi asta mă cam sperie.

Pe drum întâlnim un cuplu mai în vârstă. El este din Austria şi a văzut o mare parte din munţii noştri (Piatra Craiului, Bucegi, Făgăraş). Am impresia că pe traseu au fost foarte mulţi oameni aflaţi la vârsta a treia. Nu ştiu dacă mai mulţi decât tineri, nu aş vrea să trag concluzii pripite, dar sigur într-un număr mare. E interesant cum în alte ţări e normal ca oamenii să călătorească atât de mult, mai ales la pensie. Şi unii dintre ei aleg să îşi depăşească limitele şi să îşi demonstreze că încă au puterea de a urca la altitudini mari, aşa că aleg Nepalul.

Ajungem în Pangboche şi ne oprim pentru masa de amiază. O porţie de paste din nou şi ne continuăm drumul. Suntem la jumatea distanţei, însă nu la jumătatea urcării.

Observăm că în zona asta sunt mult mai mulţi şerpaşi decât mai sus. Unii dintre ei par a căra greutăţi foarte mari. Oare care este maximul pe care îl pot duce ? Aflăm că sunt plătiţi per kilogram si au voie să ducă cel mult 100 de kilograme. Plata se face per kilogram si este de 45 de rupii (~110 rupii=1dolar). Sigur că nu e prea sănătos ce fac şi au diferite probleme de sănătate (la spate, la gât). Îi privesc şi îmi vin în minte cuvintele tatălui meu: "învaţă dacă nu vrei să faci muncă fizică toată viaţa". Aici se aplică atât de bine. Şcoala pare a fi singura lor scăpare.

Pe măsură ce ne apropiem de Lukla, pauzele se înteţesc. Înainte de ultima urcare ziua se apropie de final şi singurul lucru la care mă pot gândi este că asta e ultima, ultima. După, nici scări nu mai vreau să văd o vreme. O să urc doar cu liftul. O terminăm şi trecem de poarta care marchează intrarea în sat. Pe străzile lui copiii se joacă şi fac gălăgie. Sub lumina apusului, trecem pe lângă buticurile cu suveniruri şi echipament şi ne îndreptăm către cabana în care am poposit la venire.

in urmarirea surorilor ei

Pe la amiază am început să mă întreb ce-a fost în capul nostru când am lăsat biletele unei necunoscute. Da, ne ajută faptul că sună ea pentru a confirma, dar nu era mai sigur să le păstrăm la noi? Grijile sunt inutile, pentru că totul este în regulă când ajungem acolo. Ne luăm camera în primire şi suntem dezamăgiţi. Acum avem termen de comparaţie şi e uşor să ne dăm seama că în spatele unei faţade vopsite frumos camerele nu arată prea bine iar preţurile la mâncare sunt peste medie. E, oricum nu mai contează.

Imediat după masă adorm cu gândul la ultimele zile. Mă întreb dacă o să mai ajung vreodată în colţul asta al lumii. Oricum ar fi mă bucur că am avut ocazia să trăiesc experienţa.

Rezumatul zilei:

traseu: Namche Bazar - Lukla
distanţă: 21.3km
D+: 1200m
timp: 8h15min

Cu bagajele făcute de cu seară, mă trezesc în jurul orei 5 înainte să sune ceasul. Hm, cred că am emoţii. Azi vom zbura către Lukla, după 2 zile petrecute brambura prin capitală. Despre zborul ăsta am citit atât de multe şi nimic de bine încât cred că sunt destul de emoţionată. Partea palpitantă este că aeroportul din Lukla a fost clasat ca fiind unul dintre cele mai periculoase din lume. Asta pentru că are o singură pistă, scurtă şi e încadrată într-o parte de un perete stâncos iar în cealaltă parte de ... prăpastia de la capătul stâncii. Cât de rău poate fi totuşi ? Sute de oameni fac asta zilnic, pentru că e cel mai popular punct de start pentru traseul ce duce către Everest Base Camp.

Dimineaţă coborâm la recepţie şi aşteptăm taxi-ul. Deşi cu o seară înainte ne spuseseră că o să coste 10 dolari ( dublu faţă de obicei), aflăm acum că nu au putut găsi decât cu 20. În perioada asta Nepalul are probleme cu gazul şi combustibilul pentru că îl importă din India şi datorită unei modificări recente în constituţia nepalezilor, India refuză să le mai exporte. Asta a făcut preţurile să crească într-adevăr, însă le şi oferă oportunitatea de a profita în permanenţă. Refuzăm categoric să plătim atât de mult şi în final acceptă cei 10 dolari.

La aeroport, haos. Cumva nu mă surprinde foarte tare asta şi după ce trecem de un fel de securitate ne îmbarcăm într-un avion ce poate duce cam 20 de persoane. Decolăm fără probleme şi aştept cu teamă aterizarea care şi ea se dovedeşte a fi în regulă. Cred că am citit mult prea multe bloguri şi păreri. Chiar nu a fost aşa de rău şi dacă nu aş fi ştiut cât ştiam ar fi fost mult mai simplu.

Ne recuperăm bagajele şi intrăm în prima cabană pe care o găsim, pentru a lua micul dejun. Aici aflăm de la proprietară că zborul de întoarcere trebuie confirmat cu o zi înainte. Când se oferă să facă ea asta, ne bucurăm că ne scapă de o grijă şi îi înmânăm biletele fără ezitare.

primul contact cu Lukla

Înarmaţi cu entuziasm, pornim la drum. Obiectivul primei zile: Phakding. Pe traseu, suntem în alertă permanentă. Totul e nou în jur. Relieful, modul în care sunt construite casele şi oamenii. Pe traseu ne intersectăm periodic cu un cuplu de cehi, ceva mai în vârstă ca noi. Şi ei merg spre base camp şi îşi cară propriile bagaje. Mai târziu întâlnim un cuplu de nemţi care locuiesc în Nepal şi plănuiesc să urce mai sus de Phakding cu vreo oră jumate, până în Monjo. Asta înseamnă că rămâne mai puţin de urcat pentru mâine, deci am putea face şi noi asta. Sigur că în final ajungem în Monjo, în principal pentru că nu ne-am putut abţine. Cred că dacă ne-ar fi zis cineva că merge până în Namche direct ( obiectivul celei de-a doua zile), am fi mers şi noi. De ce nu?

rugaciuni budiste

Ajungem la destinaţie destul de obosiţi. Deşi e doar prima zi, simţim greutatea bagajelor. Alegem o cabană unde mâncăm nişte paste delicioase (să fi părut aşa de bune din cauză că eram lihniţi?) şi ne băgăm la somn imediat după, deşi e abia ora 17. Un fel de somn de amiază :-)

Ce mi-a atras atenţia azi a fost curăţenia. Totul este ingrjit în jur iar oamenii muncesc pământul în ciuda reliefului. Potecile sunt presărate cu animale şi şerpaşi, care ne fascinează. Despre animale credem iniţial că sunt iaci dar aflăm mai târziu că de fapt sunt doar vaci. Eram aşa nerăbdători să vedem iacii încât chiar nu ne-am dat seama :)) Şerpaşii sunt un mister pentru noi. Oare cât pot căra maxim? Şi ce distanţe merg? Greutatea o sprijină cumva şi de cap. Nu e periculos pentru gât?

Mă surprinde şi faptul că sunt foarte mulţi copii. Am tendinţa să compar cu satele noastre şi acolo lumea se îndreaptă către oraşe. Singurii care rămân sunt bătrânii. Dar aici nu e aşa. Aici vezi peste tot familii tinere şi copii.