apusuri, prieteni şi zăpadă în maramureş

De   când mă ştiu mi-a displăcut importanţa care se dă nopţii ce marchează trecerea dintre ani. În fiecare an inevitabil, încă de pe la sfârşit de noiembrie încep să fiu întrebată: ce faci de rev? De parcă trebuie neapărat să faci ceva şi mai mult decât atât, să planifici cu o lună înainte. De parcă statul acasă, cu o ciocolată caldă în mână şi cu timp pentru tine în care să te gândeşti la ce a fost şi la ce urmează nu e o opţiune. Nu, trebuie neapărat să mergi undeva.


Ei bine, eu demult îmi doresc să stau într-un an degeaba acasă. Şi am crezut că o să fie anul ăsta însă n-a fost să fie. Asta pentru că propunerea Adrianei de a petrece un weekend pe munte alături de oameni faini era o propunere de nerefuzat în orice perioadă a anului, în nici un caz pentru că a venit acum.

Vineri plecăm spre Vişeu iar seara stăm la poveşti cu Adriana şi Florin, iar mai târziu cu ceilalţi musafiri. Mergem la somn destul de repede pentru că a doua zi vrem să ne trezim devreme. Avem planuri mari.

Sâmbătă, în ultima zi din an pornim spre staţiunea Borşa. Între timp ni s-au alăturat şi Cosmin şi Cornelia. Cu ei vom urca cu telescaunul iar de acolo vom face o tură pe bocanci pe creasta Rodnei. Ceilalţi sunt echipaţi cu schiuri de tură, aşa că au alte planuri.

Aflată în telescaun privesc pârtia de deasupra. Copacii sunt albi iar urmele de ratrac sunt tăiate de primii schiori. Inspir adânc şi simt: miroase a iarnă. Soarele şi-a făcut deja apariţia, însă doar pentru a da peisajului strălucire. E abia începutul zilei, dar presimt că va fi una reuşită.

Imediat ce coborâm din telescaun începem să urcăm ultima parte din pârtie. Teleschiul amenajat pentru ea nu e pornit azi, aşa că aici suntem doar noi. La final ieşim într-o zonă mai plată, unde dăm de zăpadă pufoasă. Numa' bună de jucat prin ea. Constat însă că nu am nici un partener de joacă. Ştiu însă că mă pot baza pe Florin, pentru că ne-am mai rostogolit prin zăpadă şi cu alte ocazii. Îl aştept deci cu nerăbdare.

Când apare, competiţia de înot prin nămeţi poate începe! Imediat ce se dă startul, începe cu stilul crawl, care îi dă un avans ce pare greu de recuperat. Îl anunţ că înotăm bras, nu crawl şi îl prind repede de un picior. Singura mea şansă rămasa. Oboseşte şi încep să recuperez. Târâş grăbiş fac progrese dar tot e mai puternic ca mine. Trecem linia de finish la egalitate, epuizaţi, dar mulţumiţi că am dat totul. A fost o competiţie strânsă, în care câştigătorii suntem amândoi.

Acum că mi-am făcut damblaua, putem porni din nou la drum. Şi ne îndreptăm spre Vârful Musceta, pe acelaşi traseu pe care am mers şi anul trecut. Aici suntem în creastă, iar priveliştea ne lasă fără cuvinte pentru o clipă. Nu prea mult însă, pentru că este amiază deja iar stomacul meu îşi cere tributul. Nu am mâncat nimic până acum şi încep să nu mai am energie. Găsim imediat un loc ferit de vânt şi ne aşezăm la masă. Vorba vine. Între timp, doi indivizi se apropie de noi, dinspre Vârful Galaţului. Au încercat să înainteze mai mult pe creastă dar au dat de zăpadă până la brâu şi au renunţat. Se vor întoarce în staţiune. Şi noi tot acolo vrem să mergem şi sperăm să putem trece. Anul trecut era mult mai puţină zăpadă decât acum şi a fost uşor. Acum treaba pare serioasă.

Terminăm prânzul şi ne pornim. Două-trei sute de metri şi gata: suntem în zăpadă de un metru. Ajungem în zona unde ceilalţi doi au renunţat iar lucrurile nu par să se îmbunătăţească. Ce facem, mai mergem? Decidem să mai încercăm totuşi puţin. La scurt timp după, surpriză: ieşim pe gheaţă. Asta a fost deocamdată.

Ne continuăm drumul agale, fără un scop anume. Ştim că ne îndreptăm spre Vârful Galaţului, însă nu ştim dacă vom putea ajunge până acolo. E încă departe iar zilele sunt atât de scurte. Pe la ora 15 lumina începe deja să se schimbe. Hotărâm să ne mai dăm încă o jumătate de oră iar apoi să ne întoarcem oriunde am fi. 45 de minute mai târziu ajungem pe vârf. Nu ne-am putut întoarce din drum când eram atât de aproape. Realizez că e chiar gândirea pe care au avut-o oamenii din cartea "Into thin Air", pe care am citit-o de curând. Şi asta a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte. Din fericire nu e şi cazul nostru. Mai mult timp pe creastă înseamnă doar o coborâre la frontală.

Pe vârf facem poza de grup. Nu de alta, dar chiar e un moment pentru care am muncit o grămadă şi am vrea să îl memorăm. Între timp soarele a mai coborât iar de aici putem vedea de jur împrejur. Peisajul e perfect.

De aici pornim inapoi pe acelaşi traseu spre maşină. Partea asta se desfăşoară cam aşa: facem trei paşi, ne oprim să ne uităm înapoi, spre soare, mai facem 3 paşi şi ne uităm înainte, apoi în lateral, apoi ne amintim că trebuie să mergem. E prima oară când îmi doresc ca ochii să poată cumva cuprinde mai mult, pentru a putea vedea tot peisajul deodată. Acum cerul a luat foc parcă şi a devenit roşu de-a dreptul. Da, e adevărat, viaţa bate filmul.

Ajunşi pe Vârful Musceta aprindem frontalele. Prima parte de coborâre e puţin mai dificilă şi avem nevoie de vizibilitate. Trecem de ea mai repede decât ne aşteptam şi ne continuăm drumul. Următorul obiectiv: vârful pârtiei. Eu îmi amintesc că e destul de aproape de aici, însă se dovedeşte că nu stau foarte bine cu memoria. După ce terminăm coborârea de pe vârf urmează o mică urcare, apoi puţin plat, o nouă coborâre (nu trebuia să ajungem deja? ), din nou plat, iar o urcare (sigur suntem pe traseul bun?) şi în final vedem instalaţiile teleschiului. Acum cerul e plin de stele, iar noi mai avem 2,5 km de pârtie de coborât.

Ăsta e momentul în care îi vine lui Cosmin ideea: avem nişte pungi? Am putea profita cu adevărat de pârtie. Găseşte el una şi încearcă, încearcă şi Cornelia iar apoi îmi dau seama că am şi eu una prin rucsac. Ia să vedem cum funcţionează treaba asta. Da, trebe să fie pantă puţin mai mare şi să mă las pe spate. Dar funcţionează. Parcurg restul traseului alternând între târât, alunecat şi mers. Ca în copilărie.

Revenim în Vişeu seara, cu vreo 4 ore înainte de revelion. Ce faină a fost ultima zi din 2016. Trecerea dintre ani o facem pe uliţă, cu steluţe care nu se aprind în mână (şi îmi luasem vreo 3, aşa de mult îmi plac), cu artificii, cu oameni dragi aproape şi cu un "La mulţi ani!" urat din inima. Bine ai venit 2017! Sper să fii cel puţin la fel de fain ca predecesorul tău. Ştacheta e destul de sus, să ştii.

Noaptea continuă cu muzică, poveşti şi mimă. Despre asta nu vă spun prea multe... bine, poate merită menţionat momentul în care ghiceam un cuvânt despre care aflasem că începe cu "piro" şi se termină cu "nist". Ce cuvânt poate fi asta? Pironist? întreb eu naiv. Lui Cosmin nu-i vină să creadă că nu ghicim iar echipa adversă e pe jos. Noroc cu Rareş care rosteşte cuvântul căutat cu atâta trudă: "pirotehnist". Uf, ce greu a fost.

A doua zi de trezim cu greu. Resimt tura de ieri şi noaptea dormită pe jumate doar. Dar chiar şi aşa nu pot să nu mă entuziasmez la gândul că vom merge pe dealurile de lângă Vişeu, ştiute de Adriana şi Florin. Şi se dovedeşte că am toate motivele să fiu nerăbdătoare pentru că şi apusul şi dealurile sunt pe măsura aşteptărilor.

Seara revenim în Vişeu iar apoi înapoi în Cluj. Ce fain a început anul.

COLŢUL TEHNIC

Rezumat:
distanţă: 17 km
D+: 880m
timp:8h 40min

prin viscol şi zăpadă

Este duminică, ora 05:30 iar noi ne trezim pentru a ajunge la punctul de întâlnire de la ora 7. Plănuim să facem o tură aproape de casă, în zona Măguri-Răcătău. Domnul Dinu a propus-o iar Rareş a sugerat să ne alăturăm şi noi grupului. Plănuiam oricum să mergem pe undeva pentru a-i arăta împrejurimile lui Blair, colegul de muncă american al lui Rareş aflat pentru prima oară în România.

Mare îmi e mirarea când mă ridic din pat însă şi mă uit pe geam: afară ninge şi bate vântul într-un mare fel. Eu aveam impresia că azi va fi încă o zi de toamnă. Ba chiar credeam că spre deosebire de ieri, când a plouat, azi vom vedea şi soarele. Nu am verificat prognoza dar parcă zisese domnul Dinu că a ales o zonă cu vreme bună. Iar Rareş a râs aseară de mine când i-am zis că îmi iau pantalonii de iarnă. Probabil că îşi va reveni mai târziu vremea. Da, mai mult ca sigur. Dar ia să îmi iau eu căciula de lână, mănuşile, pufoaica şi parazăpezile. Doar aşa, de siguranţă.

În parcare ne adunăm 15 oameni din cei 25 care s-au anunţat. Unii au renunţat. Cumva, asta nu mă pune pe gânduri. Pornim spre Măguri-Răcătău plini de voie bună şi odată ajunşi intrăm în traseu. Afară încă ninge tare dar fiind între dealuri suntem feriţi de vânt. Peisajul: tipic de iarnă. Totul este alb şi nu-mi vine să cred că e un strat atât de mare de zăpadă. Chiar nu mă aşteptam.

Mă bucur să revăd lume din club, pe unii după mult timp, aşa că imediat ce ne pornim ne şi punem la vorbă. Timpul zboară în timp ce ne spunem fiecare povestea. Cu bune, cu rele, fiecare trăieşte, simte şi se bucură atât să povestească cât şi să fie ascultat.

Când ajungem în cătunul Buşeşti, peisajul mă loveşte încă o dată. O bătrână merge să dea de mâncare calului, câinii aleargă şi se joacă în zăpadă, iar o vacă încearcă să îşi facă loc pe uliţă printre noi. Are undeva de ajuns şi o cam incomodăm.

De aici urmează o zonă în care nu mai suntem feriţi de vânt. Şi ne loveşte din plin. Bate din lateral şi e atât de rece încât am impresia că mă doare un ochi din cauza frigului. Blair ne povesteşte cum fiul lui în vârstă de 2 ani a inventat un cuvânt atunci când a aflat că tatăl lui vine în România: romaniacs. Şi acum i se pare că fiul lui a prevestit cu adevărat ceva iar el l-a ignorat cu desăvârşire. Înaintăm fără să mai vorbim de data asta. Nu prea ne putem auzi.

O oră mai târziu intrăm iar la adăpostul copacilor şi ni se pare mai cald aici. Mai avem coborârea şi gata. Deşi am mănuşi cu mine, le-am ales pe cele subţiri, iar acum mi-au cam îngheţat mâinile. În plus mi-ar fi prins bine şi o cagulă pentru a-mi proteja faţa. Şi deşi par detalii, după mai multe ore de stat în ger încep să conteze. Frigul se instaurează treptat şi încep să mă gândesc la căldura maşinii.

Mult nu mai am însă de aşteptat pentru că în curând zărim şoseaua undeva în vale şi începem coborârea finală. Ajunşi la maşină, încep imediat procesul de dezgheţare. Ah, ce frig a fost! Însă imediat ce rezolv problema cea mai stringentă, îmi dau seama că trecuse ceva vreme de când nu am mai fost într-o tură cu oamenii din club. Şi îmi era dor. Îmi era dor de poveştile lor şi mai ales de dragostea lor pentru munte care îi face să iasă în ciuda prognozei, sau poate tocmai din cauza ei. Ceea ce pentru majoritatea înseamnă nebunie, pentru ei este atât de simplu şi normal. Da, îmi era dor de o tură ca asta.

Rezumatul turei:
distanţă: ~15km
durată: 6h30min
D+: 800m

tură pentru minte şi suflet

Sunt momente când mi-e dor de munte. Uneori mi-e dor de mişcarea şi aerul curat pe care le aduce, alteori de întâlnirea cu ceilalţi şi de pasiunea împărtăşită. Însă el mai are o latură de care mi se face dor uneori. E acel munte în mijlocul căruia mă regăsesc, care îmi oferă prilej de introspecţie şi meditaţie. Şi de muntele ăsta îmi era dor săptămâna trecută.


Am decis cu Rareş să ne îndreptăm spre Rodnei în weekend. Cu dorinţa de a ne bucura de munte şi atât, am plecat la drum fără planuri măreţe. Nu vroiam să atingem vreun vârf şi nu aveam un traseu bătut în cuie. Ştiam doar direcţia: vom pleca din Pasul Prislop către Şaua Gargalau iar o dată ajunşi în creastă ne vom hotărî pentru mai departe.

Ieşim din Cluj destul de târziu şi ajungem să intrăm în traseu în jurul orei 11. Vremea destul de închisă nu promite prea multe. Păşim agale prin curtea mănăstirii şi la scurt timp intrăm într-o pădure de brazi. Poveştile par să nu se mai termine iar când ne apropiem de creastă avem o surpriză: zărim alţi oameni. Unii urcă, alţii par să facă ture doar în partea asta a masivului la pas la urcare şi pe schiuri sau placă la coborâre. Nu ştiu de ce, dar îmi imaginam că vom fi doar noi pe aici azi.

Hotărâm să ieşim de pe traseul marcat şi să urcăm pe culmea matematică a Vârfului Musceta. Cu toate că zăpada nu e deloc mare, asta e alegerea mai sigură pe timp de iarnă. Aproape de vârf îşi face apariţia gheaţa şi decid să îmi pun colţarii.

Vf. Musceta

În creastă putem admira lanţul muntos în ambele direcţii. Fiecare îşi alege partea preferată: lui Rareş îi place cum se vede înspre Vf. Gărgălău şi Vf. Corongis pentru că spune el e un aspect de munte mai pronunţat iar eu prefer direcţia opusă, înspre Vf. Galaţului şi Vf. Buhăescu Mic şi Mare. Deşi cu un aspect mai lin, totul este alb şi măreţ.

Vf. Corongis

Cu un ritm lent ne îndreptăm înspre Vf. Galaţului. Dacă de dimineaţă cerul era acoperit de nori, acum a devenit albastru de-a dreptul. Soarele îşi face şi el simţită prezenţa şi cu ocazia asta decidem să luăm o pauză.

În timp ce savurăm prânzul, ne facem planul pe mai departe. E deja trecut de ora 15:00 şi nu vrem să întindem coarda, aşa că vom merge doar până în şaua Vf. Galaţului şi ne vom întoarce.

Ultima parte a zilei este şi cea mai frumoasă a ei. Amânăm cât putem momentul în care coborâm din creastă şi ne bucurăm de peisaje. Parcă de data asta Rareş exclamă mai des ca mine: "ce frumos e!". Şi aproape după fiecare pas se opreşte să mai facă o poză spre Corongis că de, s-a schimbat unghiul.

Finalul turei ne prinde pe înserat, când soarele aproape că dispare de tot. Privesc în urmă cu regret pentru că undeva în depărtare s-a desfăşurat un adevărat spectacol iar noi l-am ratat. Dovada a fost cerul extrem de roşu pe care l-am lăsat în urmă.

Cu toate astea nu am motive să mă plâng, pentru că azi am regăsit muntele de care aveam nevoie şi pe care îl căutam.

Colţul tehnic
traseul cu mașina	Cluj-Napoca - Borşa - Pasul Prislop
vârfuri parcurse	Vf. Musceta
traseu	durată: ~7,5h distanţă: ~18km d+: ~900m

rodnei iarna

     Experienta mea pe munte se rezuma la anotimpurile mai blande, asa ca atunci cand colegul meu de munca, Dan, s-a oferit sa ma ia cu el iarna, nu am ezitat. Dupa o saptamana intreaga in care amandoi am negociat cu diferite persoane, vineri eram el, prietena lui ( So ), Tash ( labradorul lor) si subsemnata. Nu stiu ceilalti ce pierd ... asa ca, la drum!

Planul era sa plecam sambata dimineata din Cluj spre Alpina Blazna, de unde urma sa incepem ascensiunea. Noaptea urma sa o petrecem la refugiul Curatel , iar a doua zi sa facem cale intoarsa. Dupa Christmas party-ul de vineri, am reusit sa iesim din Cluj abia in jurul orei 9. Inainte sa plece spre mine, ma suna Dan si imi spune: "sa nu uiti de ochelari". Eu: "ce ochelari, ca n-am". "Cuuum sa n-ai ochelari? nu se poate iarna fara ochelari .. dar si vara ... cum sa n-ai? bine .. iti aduc o pereche de la mine". :-) Vremea era superba si muntele .. parca ma chema de undeva de departe.

Pe masura ce ne apropiam de Alpina Blazna, zapada incepea sa se arate ...desi sfios. In timp ce parcurgeam serpentinele ne bucuram ca nu a fost nevoie de lanturi. In final, scam si de ultima curba, zarim cabana si ... se opreste masina. Asa ca inainte cu vreo 100 de metri ne-am dat jos si am pus lanturile :-) Mare dreptate a avut Murphy ... In jurul orei 12 eram gata de plecare pe traseu. Bineinteles ca si betele imi lipseau din echipament, asa ca Dan s-a sacrificat din nou si mi-a imprumutat unul de-al lui.
   
Incepem ascensiunea cu un elan tineresc pe o vreme superba. Tash se exterioriza mai tare decat noi, taraindu-se si tavalindu-se prin zapada. Bucuria era pe fetele tututor, mai ales ca dupa putin timp a inceput sa ni se arate un peisaj de iarna superb. Incet incet ne apropiem de creasta, naivi inca si fara sa banuim ce urmeaza. Ne intalnim cu Luci Moisuc si sotia lui care au incercat sa mearga spre creasta dar au renuntat din cauza vantului si faceau cale intoarsa. Oricum nu aveau cine stie ce obiectiv, in afara sa se bucure de zi.

In curand iesim si noi in creasta si incepem sa simtim vantul ... nu, nu incepem, ci il simtim deodata. Viscolul era la el acasa. Inaintam hotarati si ne bucuram in continuare de peisaj. Lasam in urma Varful Cobasel si ne indreptam spre Varful Rosu. Viscolul se inteteste si pe creasta nu prea avem unde sa ne adapostim. Insa dam de un bolovan in "umbra" caruia stam sa mancam. Continuam traseul, trecem si de Varful Rosu si ne apropiem cu pasi repezi de Ineut.
 
Este trecut de ora 16 asa ca soarele incepe sa apuna. Peisajul este de nedescris.

Lipsa soarelui il pune pe Dan pe ganduri si propune sa ne intoarcem. Insa atat eu cat si So ne simtim bine, nu suntem inca obosite si credem ca avem energie sa continuam. Asa ca inaintam in continuare inca o jumatate de ora dupa care Dan analizeaza din nou situatia. Mai avem de ocolit Ineutul, si apoi de parcurs o sa care pare sa necesite coltari (pentru mine ar fi prima oara cand as merge pe coltari, si ar trebui sa o fac noaptea), toate astea cu batut de zapada. Desi suntem cam la jumatatea distantei, drumul inapoi este mai scurt si mai sigur, asa ca decidem sa ne intoarcem. Uneori pierdem urmele facute de putin timp de noi, dar in mare reusim sa le gasim si ajungem inapoi fara surprize. Dupa ce coboram de pe creasta, vantul se potoleste, iar noaptea pare sa accentueze linistea ... iar stelele completeaza peisajul.

Ajunsi la masina, decidem sa ne intoarcem catre Cluj, nu fara sa imi promit ca voi merge mai mult iarna. Peisajele sunt complet diferite, si desi parcursesem locurile inainte, imi pareau la prima vedere. Plus ca nu am apucat sa incerc coltarii :)

iarna in retezat

Weekendul asta mi-am facut in sfarsit curajul sa merg intr-o tura CAR. Demult tot vroiam dar fie a aparut altceva, fie imi era urat sa merg singura ... De data asta am convins-o pe Rebe sa vina cu mine, asa ca in sfarsit am facut marele pas.

Domnul Dinu anuntase demult tura pe grup si a lasat si o lista cu echipamentul obligatoriu. Pentru ca multe imi lipseau, am inceput sa imi procur : mi-am comandat parazapezi, bete de la Dana, ochelari cu protectie mare de la Adela ( colega de munca ), coltari si piolet de la un coleg de club, Alex ( asta pentru ca vroiam sa urc pe creasta, nu sa raman la baza ). Cate ceva mai aveam si eu totusi ...

Imediat ce s-a facut tabelul de transport, am vazut ca cineva avea 2 locuri in masina si pleca vineri la 6, asa ca am sunat sa vad daca putem merge cu el. Totul pregatit, pana in saptamana anterioara, cand ma suna soferul sa ma intrebe daca nu putem merge de joi ( pentru ca a reusit sa isi ia liber). Ii explic ca nu se poate si atunci incheie cu : "ok, ne vedem vineri la 6 dimineata atunci". Dimineata ? Eu credeam ca dupa-amiaza .... Am inteles gresit, dar nu-i nimic. Daca asa am zis ... schimbam, imi iau o zi de concediu. Vorbesc cu team leader-ul, zice ca e ok, fac cererea si sunt abordata de project manager care imi aminteste ca nu e un moment oportun sa imi iau concediu avand in vedere ca voi fi plecata o luna si trebuie sa termin ceva pana atunci. Insist ca am nevoie de ziua aceea libera si ca o recuperez intr-o sambata daca e nevoie si obtin ziua. Incearca si Rebeka, dar nu reuseste ... vb cu soferul, ii spun ca va mai avea un loc liber in masina si se razgandeste, pleaca cu altcineva de joi.

Ok, am ramas doar eu cu Rebeka. Pe grup nu se anunta nimeni ca ar pleca vineri si ar avea locuri in masina. Singura varianta e sa luam masina mea, care are cauciucuri mixte si garda foarte joasa... nu prea am ce cauta cu ea pe la munte iarna. Si vara am patit-o ... Dar nu avem de ales... Totusi asta inseamna sa urcam singure prin padure, noaptea, pana la Gentiana. Ne uitam lista de transport si constatam ca mai sunt si altii care pleaca mai tarziu. Luam legatura cu ei si ii rugam sa ne astepte in Carnic.

Vineri dupa masa plecam ... putin obosite, dar pline de entuziasm. Cand ajungem in Nucsoara constatam ca drumul este inzapezit si nu mai putem inainta. Aflam de la un satean ca mai sunt 6 km pana la Carnic si de acolo pana la Gentiana inca vreo 2 ore jumate. Ok, hai sa o luam la picior. Vorbim cu un satean sa lasam masina in curte la el si il sunam pe soferul care venea in urma noastra. Ne spune ca mai au 3 ore si ca ne pot lua cand ajung, deci avem posibilitatea de a-i astepta. Dar mai e o masina in fata lor. Luam legatura si cu ei si ne spun ca sunt aproape si ne tot incurajeaza sa mergem cu masina pana sus. Pana la urma ne hotaram sa mergem, cu riscul de a fi impinse de cateva ori ( ceea ce se si intampla). Scoatem deci masina din curtea sateanului si plecam mai departe. Cu greu ajungem la Carnic si ne pregatim de traseu. Majoritatea mergeau doar pana la Pietrele, iar noi vroiam sa ajungem la Gentiana. Asa ca am mers o parte din traseu impreuna si de la un punct, am plecat impreuna cu o fata din grupul lor spre Gentiana. Pe la ora 12 noaptea am ajuns :)

A doua zi ne-am trezit si ne-am echipat. Eram gata de plecare :D Coltarii mei nu erau reglati si fusesem avertizata ca trebuie sa fac asta inainte sa plec pe traseu asa ca am intrebat lumea daca are ceva sa ii desurubez. Pana la urma avea cabanierul, dar nu a mai fost nevoie pentru ca ninsese prea mult ca sa putem urca pe creasta. Dupa ce ne-am adunat toti, am plecat spre crucea lui Cuxi, unde am lasta o coronita si am facut o poza de grup. De acolo, ne-am impartit. Unii erau pe schiuri, altii in bocanci. Unii vroiau sa se intoarca la cabana, altii sa exploreze mai mult. Ne-am alaturat si noi grupului pe bocanci care mergea mai departe.

Desi initial era ceata si nu se vedea mai nimic, incet incet a aparut si soarele. Tura a fost scurta, am mers pana la lacul Pietrele si ne-am intors.

 

Pe la ora 13 deja eram inapoi. Pe drumul inapoi a aparut si soarele si peisajele au inceput sa se schimbe:

Intoarse la cabana, dupa o masa buna, ne-a luat somnul asa ca dupa mult timp, am dormit la amiaza. Nu cred ca am mai fost in vreo tura pe munte in care sa dorm la amiaza pana acum. Data trecuta cand am fost in Retezat m-am intors mai slaba cu ceva kilograme si epuizata efectiv ... Am inteles ca asta a fost o exceptie si ca nu am putut vedea mai multe din cauza vremii. Am fost putin dezamagita ...

Seara ne-am intors in sala de mese unde era toata lumea. Unii jucau Saboteur, asa ca atunci cand am avut ocazia, am intrat si noi in joc. Orele s-au scurs repede, printre zambete si 'amenintari' ca nu vom fi primite in CAR ( din cauza ca mai blocam in joc unii veterani).

A doua zi de dimineata am decis sa plecam spre casa direct, fara sa mai facem o tura inainte ( adica pe aceeasi din ziua anterioara) . Credeam ca o sa se blocheze din nou masina pe undeva asa ca am intrebat pe cineva daca ne poate ajuta. Insa pana la urma am plecat doar noi ( din nou ). Ne-am gandit ca daca ne blocam o sa ramanem in mijlocul drumului si cine vine din urma nu are de ales...trebuie sa ne impinga :D Drumul inspre masina era inzapezit ... iarna era chiar ca in povesti ...

Pana la urma am reusit sa iesim cu masina fara sa ne blocam deloc.

In ansamblu tura a fost frumoasa. Am vazut iarna in toata puterea ei si i-am cunoscut pe o parte din membrii CAR. Regret totusi ca nu am facut trasee mai lungi si mai spectaculoase , dar cu siguranta ca data viitoare :)