apusenii în pragul primăverii

Iubesc munţii şi natura în general şi mă bucur mereu să o explorez, să o cunosc, să îi învăţ capriciile. Recunosc însă că deşi sunt momente ale anului în care m-aş muta în vârful muntelui, sunt altele care abia aştept să treacă. Perioadele astea sunt două de fapt: înainte de venirea iernii şi acum, înainte de primăvară. Culorile maronii şi frigul nu reuşesc nicicum să mă convingă că sunt frumoase. Mai ales când mă gândesc cum arată acelaşi peisaj înverzit, sau în culorile toamnei, sau acoperit de zăpadă ...

Ei, dar acum nu o să stau în casă să aştept primăvara. O să fie frumos, da, dar între timp hai să vedem care e situatia. Sâmbătă am ieşit la o plimbare în Apuseni, cu plecare din satul Ocoliş. Am vizitat cheile Pociovaliştei şi ale Runcului, iar între am şi bălăurit puţin în căutarea unui punct de belvedere. Că doar nu era să mâncăm prânzul fără o privelişte de vis la picioarele noastre. A fost o tură în ritm lejer, o plimbare mai mult, fără ţeluri mari.

Mai jos puteţi vedea câteva poze, iar la finalul articolului v-am pregătit o surpriză: un filmuleţ cu secvenţe din tura noastră.

priveliştea de la amiază spre Trascău

înconjurat

prin viscol şi zăpadă

Este duminică, ora 05:30 iar noi ne trezim pentru a ajunge la punctul de întâlnire de la ora 7. Plănuim să facem o tură aproape de casă, în zona Măguri-Răcătău. Domnul Dinu a propus-o iar Rareş a sugerat să ne alăturăm şi noi grupului. Plănuiam oricum să mergem pe undeva pentru a-i arăta împrejurimile lui Blair, colegul de muncă american al lui Rareş aflat pentru prima oară în România.

Mare îmi e mirarea când mă ridic din pat însă şi mă uit pe geam: afară ninge şi bate vântul într-un mare fel. Eu aveam impresia că azi va fi încă o zi de toamnă. Ba chiar credeam că spre deosebire de ieri, când a plouat, azi vom vedea şi soarele. Nu am verificat prognoza dar parcă zisese domnul Dinu că a ales o zonă cu vreme bună. Iar Rareş a râs aseară de mine când i-am zis că îmi iau pantalonii de iarnă. Probabil că îşi va reveni mai târziu vremea. Da, mai mult ca sigur. Dar ia să îmi iau eu căciula de lână, mănuşile, pufoaica şi parazăpezile. Doar aşa, de siguranţă.

În parcare ne adunăm 15 oameni din cei 25 care s-au anunţat. Unii au renunţat. Cumva, asta nu mă pune pe gânduri. Pornim spre Măguri-Răcătău plini de voie bună şi odată ajunşi intrăm în traseu. Afară încă ninge tare dar fiind între dealuri suntem feriţi de vânt. Peisajul: tipic de iarnă. Totul este alb şi nu-mi vine să cred că e un strat atât de mare de zăpadă. Chiar nu mă aşteptam.

Mă bucur să revăd lume din club, pe unii după mult timp, aşa că imediat ce ne pornim ne şi punem la vorbă. Timpul zboară în timp ce ne spunem fiecare povestea. Cu bune, cu rele, fiecare trăieşte, simte şi se bucură atât să povestească cât şi să fie ascultat.

Când ajungem în cătunul Buşeşti, peisajul mă loveşte încă o dată. O bătrână merge să dea de mâncare calului, câinii aleargă şi se joacă în zăpadă, iar o vacă încearcă să îşi facă loc pe uliţă printre noi. Are undeva de ajuns şi o cam incomodăm.

De aici urmează o zonă în care nu mai suntem feriţi de vânt. Şi ne loveşte din plin. Bate din lateral şi e atât de rece încât am impresia că mă doare un ochi din cauza frigului. Blair ne povesteşte cum fiul lui în vârstă de 2 ani a inventat un cuvânt atunci când a aflat că tatăl lui vine în România: romaniacs. Şi acum i se pare că fiul lui a prevestit cu adevărat ceva iar el l-a ignorat cu desăvârşire. Înaintăm fără să mai vorbim de data asta. Nu prea ne putem auzi.

O oră mai târziu intrăm iar la adăpostul copacilor şi ni se pare mai cald aici. Mai avem coborârea şi gata. Deşi am mănuşi cu mine, le-am ales pe cele subţiri, iar acum mi-au cam îngheţat mâinile. În plus mi-ar fi prins bine şi o cagulă pentru a-mi proteja faţa. Şi deşi par detalii, după mai multe ore de stat în ger încep să conteze. Frigul se instaurează treptat şi încep să mă gândesc la căldura maşinii.

Mult nu mai am însă de aşteptat pentru că în curând zărim şoseaua undeva în vale şi începem coborârea finală. Ajunşi la maşină, încep imediat procesul de dezgheţare. Ah, ce frig a fost! Însă imediat ce rezolv problema cea mai stringentă, îmi dau seama că trecuse ceva vreme de când nu am mai fost într-o tură cu oamenii din club. Şi îmi era dor. Îmi era dor de poveştile lor şi mai ales de dragostea lor pentru munte care îi face să iasă în ciuda prognozei, sau poate tocmai din cauza ei. Ceea ce pentru majoritatea înseamnă nebunie, pentru ei este atât de simplu şi normal. Da, îmi era dor de o tură ca asta.

Rezumatul turei:
distanţă: ~15km
durată: 6h30min
D+: 800m

toamnă în apuseni

Weekendul trecut am plecat în căutarea toamnei. Începusem să o miros deja de ceva timp în oraş şi abia aşteptam să mă aflu în mijlocul unei păduri. Rareş a căutat un traseu aproape de casă şi l-a găsit pe cel din zona Muntelui Mare, pe Banda Roşie. Cum pe blogul lor poţi găsi şi track-urile, tot ce am avut de făcut a fost să-l încărcăm pe gps şi să îl urmăm în teren.


De dimineaţă plecăm destul de târziu din Cluj, în jurul orei 11 (bine, era aproape amiază...). Însă azi e o zi în care simţim nevoia de un ritm mai lent, în care să nu ne grăbim. Ajungem în satul Ocoliş o oră mai târziu şi suntem gata să începem drumeţia.

Pornim agale pe un drum ce se îndreaptă spre pădure. Un ţăran care taie lemne ne întreabă unde ne-am pornit şi îi explicăm cam ce vrem să facem. Ne urează drum bun şi îşi vede de lucru în continuare. Puţin mai târziu ieşim de pe drum şi intrăm în pădure pentru a continua direct în sus, pe o pantă destul de abruptă. Pulsul începe să îmi crească şi respir adânc în încercarea de a lua tot aerul ăsta curat cu mine.

Când ieşim din pădure suntem întâmpinaţi de măceşi. Cu spinii lor care se agaţă de tot ce pot, nu sunt tare prietenoşi. Mă bucur când se termină şi ne putem relaxa din nou. Şi în timp ce mergem noi aşa şi povestim vrute şi nevrute, deodată auzim un zgomot extrem de aproape. Un animal aleargă. Îmi imaginez că e un mistreţ care se îndreaptă direct spre noi şi îngheţ. Se dovedeşte a fi însă o căprioară care e mai speriată ca noi. O zărim în timp ce se îndepărtează.

La amiază ieşim pe culmea Vulturesei, punctul cel mai înalt de azi şi ne bucurăm de privelişte. Putem zări platoul Bedeleului în depărtare şi Ocolişul mai aproape. Ce frumos e fiecare anotimp. Uneori îmi e atât de greu să mă hotărăsc care îmi place cel mai mult. Toamna are aşa un fel de a te învălui cu miresme şi culori, parcă pentru a încerca să te convingă să o alegi pe ea. Eu însă rezist şi nu mă pronunţ definitiv. Recunosc însă că puţinele săptămâni în care o poţi savura sunt printre preferatele mele din an.

Sus, ieşim şi în partea dreapta a culmei, pentru a zări Scăriţa-Belioara. Găsim un punct de belvedere care parcă ne aştepta pe noi azi şi hotărâm că e momentul pentru pauza de masă. În depărtare soarele ne oferă un spectacol în timp ce mângâie dealurile cu razele lui.

Coborârea o începem pe marcajul triunghi roşu, pe care l-am intersectat sus. Mai târziu însă îl părăsim pentru a ne îndrepta înapoi spre maşină. Pe înserate ajungem înapoi în sat, o dată cu sătenii care se întorc de la muncă şi cu vacile ce revin de la păscut. Satul se pregăteşte parcă să adoarmă. Aici totul are un alt ritm, mai lent, mai aşezat şi totul te îndeamnă parcă să îţi aminteşti să simţi şi să visezi. Iar o zi în care îţi aminteşti e o zi trăită.

Rezumatul turei:
distanţă: 15,5km
durată: 5h45min
D+: 820m

alergând pe dealuri apusene

Sunt puţine concursuri de alergare la care participăm în fiecare an, iar Maraton Apuseni msg systems intră mereu pe lista scurtă. De ce? Pentru că este organizat de Clubul Alpin Român, Secţia Universitară Cluj, din care facem şi noi parte. Aşa că în zilele concursului ne simţim ca în mijlocul unei mari familii, în care fiecare îşi aduce contribuţia cum poate.


Cu Rareş am ales şi anul asta să participăm la semimaraton. Organizarea unui astfel de concurs nu e deloc uşoară şi mereu e nevoie de o mână în plus. Cu toate astea, acum 2 ani am ales să fiu voluntar şi la final mi-am promis că nu voi mai repeta experienţa. Pentru un alergător e un chin să stea pe margine, într-un singur punct. Mie una îmi venea să las tot şi să plec cu ceilalţi. Am ales deci să alergăm şi să ajutăm după concurs cum putem.

Plecăm spre Băişoara sâmbătă dimineaţa, când încep să simt emoţiile concursului. Planul era să încercăm să scoatem un timp mai bun decât anul trecut. Cum antrenamentele din ultima vreme au fost mai mult pentru plăcerea alergării iar structura lor a cam lipsit, nu puteam emite pretenţii prea mari.

La Băişoara atmosfera este exact cum mi-o amintesc din ceilalti ani: voie bună, emoţii, reîntâlniri, poveşti, nerăbdare. Intram şi noi în horă şi fără să ne dăm seama timpul zboara şi a începe numărătoarea inversă.

De aici totul s-a desfăşurat pe fast-forward cam aşa:
* km 6.5
Terminăm urcarea pe care am alergat-o în mare parte.
*~ km 8
Rareş e puţin mai în spate iar pe coborârea prin pădure mă ţin după cineva care merge foarte fain în ciuda pietrelor şi a noroiului. Imediat după ce îi strig din spate că merge foarte fain cade. Regret că făcut-o. Se ridică şi e ok, însă scade ritmul. Decid să îl depăşesc.
* ~ km 11
Rareş mă ajunge din urmă şi imediat ajungem la punctul de alimentare unde ne refacem puţin forţele.

* km 14
Începem o urcare ce pare atât de lungă. Cumva cumva o biruim.

* ~km 18
Dacă altădată nu zăream urmă de fată în jurul meu, acum sunt înconjurată de peste tot. Sunt ultimii kilometri din concurs şi ştiu că o alergare uşoară face diferenţa. Rareş nu se simte deloc bine aşa că o iau înainte uşor. Reuşesc să întrec 5 fete până la final.
* km 21 
Trec linia de finish sfârşită. Ce greu a fost! Găsesc primul loc pe iarbă şi mă prăbuşesc.

Timp final: 2h37min
Loc categorie: 7

E interesant cum zboară orele unui concurs. Pe de altă parte parcă se întâmplă atât de multe în doar 2 ore jumate. După, ne-am găsit un loc pe canapea iar eu am reuşit chiar să beneficiez de un masaj în zona special amenejată. Concluzia: una dintre cele mai bune idei ale organizatorilor.

Câteva ore mai târziu, după ce ne-am potolit foamea (de două ori, că eram lihniţi), eu încerc să dau o mână de ajutor la servirea gulaşului iar Rareş amenajează spaţiul pentru proiecţia foto. Dezertez apoi de la gulaş pentru a reitera proiecţia despre Nepal, de data asta unui public nou şi la fel de curios ca cel de la prima ei rulare. Ne bucurăm să le împărtăşim o parte din experienţa noastră şi să le arătăm puţin din măreţia munţilor Himalaya.

Dacă ar fi să aleg o parte preferată a zilei, nu e nici una din cele pe care vi le-am descris până acum. Partea cea mai frumoasă a fost atunci când am stat la masă cu oameni dragi, am povestit, am râs şi ne-am bucurat să petrecem timp împreună. Mai mult decât faptul că am cunoscut oameni cu aceeaşi pasiune, C.A.R.-ul mi-a permis să întâlnesc oameni frumoşi, oameni calzi. Dintre ei unii mi-au devenit prieteni şi împreună împărtăşim amintiri pentru o viaţă.

Seara ne întoarcem spre casă, cu gândul la ziua ce se încheie. Deşi pe amândoi ne doare tot corpul, zâmbim în timp ce schimbăm impresii despre cursă. A fost o zi plină.

prima oară pe schiuri de tură

E început de iarnă şi un moment bun pentru noi începuturi. Weekendul ăsta am mers pentru prima oară pe schiuri de tură. Ne doream demult să-l încercăm pentru că deschide noi orizonturi şi îţi permite să ajungi iarna în locuri altfel innacesibile.


Când Alina află dorinţa noastră, propune o tură de iniţiere în munţii Vlădeasa. Acceptăm imediat şi nu suntem singurii. Ne adunăm în total 12 oameni entuziasmaţi, dintre care majoritatea suntem începători. Eu cel puţin urc pentru prima oară pe schiuri pentru că pe pârtie merg cu placa. Probabil că mi-ar fi prins bine puţină experienţă, dar merg pe principiul care începe să devină un motto: "cât de greu poate fi?".

După câteva ore dormite în noaptea anterioară,  ne trezim devreme pentru a porni către Rogojel. Drumul durează puţin peste o oră şi ne oferă un spectacol la care nu ne aşteptam: răsăritul. Rareş nu se poate abţine şi opreşte să facă 2-3 poze.

Ajunşi în sat, începem să ne echipăm: clăparii în picioare, beţele în mâini şi schiurile pe rucsaci deocamdată. Aici nu este zăpadă şi va trebui să mai urcăm pentru a le putea folosi. Alina este convinsă că mai sus este suficientă. Într-adevăr şi noi am văzut săptămâna trecută în tura din Trăscău pe vârfurile mai înalte, dar parcă tot e greu de crezut.

Pornim cu un amalgam de sentimente. Entuziasm, bucurie, dar şi teamă de necunoscut. Fac cunoştinţă cu Oana, care mă întreabă dacă am mai schiat. Nu, niciodată. Se bucură că nu e singura în situaţia asta. Dar pentru asta suntem aici. Să experimentăm, să învăţăm şi mai ales să ne bucurăm. Pentru că în orice caz suntem pe munte şi în final e suficient.

Peste puţin timp zăpada începe să îşi facă apariţia. Încă e destul de timidă, dar de-abia am pornit. Alina nu mai are răbdare şi decide să continue pe schiuri. Restul mai aşteptăm puţin. Ne spunem că nu e suficientă zăpadă dar în sinea mea recunosc că e şi puţină teamă. Dar sunt curioasă. Hai totuşi să le luăm şi noi.

Rareş începe să îmi explice cum se reglează. Hm, cum de ştie atâtea dacă şi pentru el e prima dată? Se pare că i-a făcut Ştef instructajul înainte să i le predea. Deci măcar la partea teoretică stăm bine.

Primii paşi îi fac ca pe bocanci. Ridic schiurile şi păşesc. Partea cu ridicatul nu prea are sens, deci probabil că ceva nu fac prea bine. În timp ce încerc să descifrez misterul realizez că demult nu am mai făcut ceva pentru prima dată. Ce sentiment fain. Când ne vede Alina începe instructajul. Spune că e normal să fim că nişte răţuşte la început. Nici că puteam descrie mai bine senzaţia.

Aproape de cabana Vlădeasa ţinem drumul ce coteşte stânga. Înainte să ajungem în prima poiană unde vom începe urcarea, oprim pentru o pauză de masă. De aici vom fi expuşi vântului aşa că e ultima porţiune mai ferită.

despre cum întoarcem

După ce fiecare se bucură de merindele aduse, Akos ne arată cum să întoarcem la 180 de grade. Râdem în timp ce exersăm şi noi. Următoarea lecţie este legată de întoarcerea la 90 de grade. Vom avea nevoie de ea în timpul urcării în serpentine.

Urcarea se dovedeşte a fi cea mai frumoasă parte a turei pentru mine. Înaintăm pe zăpadă printre brazii împodobiţi. Peisajul ne face să mai zăbovim din când în când. Norii se lasă grei deasupra, însă în depărtare soarele luminează satele. Când ajugem pe creastă este destul de târziu şi pentru că nu mai avem timp să ajungem şi la staţia meteo ne întoarcem spre cabană.

sub o povară prea grea

Ce urmează este partea neplăcută a turei: coborârea. Constat imediat că habar n-am să frânez. Partea asta e simplă pe placă, însă nu se aplică şi la schiuri. De ce nu m-am uitat măcar la un tutorial acasă? Încerc să cobor pe schiuri însă după câteva căzături serioase decid că e mai bine pentru siguranţa mea să le dau jos şi să continui în clăpari. Sunt uşurată când ajung în cabană pe înserat. Porţiunea asta a fost foarte scurtă în realitate, dar am crezut că nu se mai termină.

Cu toate ca nu am ajuns ultima, primii sunt aici de ceva timp. După aşa o aventură merităm o pauză de masă. Până la maşini mai avem mai puţin de o oră, iar frontalele nu ne-au speriat niciodată. Luam o masă copioasă iar după ieşim din nou în frig şi continuăm pe clăpari. Nici să-mi dai bani nu mi-aş mai fi luat schiurile în picioare.

Al doilea weekend consecutiv, încheiem tura la lumina stelelor. Obosiţi începem să ne dezechipăm. Toţi în afară de o persoană: Dana. Clăparii ei s-au blocat şi nu reuşeşte să îi desfacă. Apar imediat glumele legate de tăierea piciorului, însă ea nu pare să le savureze. Când îşi dau seama că nu-i de glumă, băieţii se pun pe treaba serios pentru a-i desface. Noi restul îi susţinem de pe margine, facem poze şi glumim. Cu 3 băieţi la picioarele ei, Dana începe să vadă situaţia într-o lumină nouă. În final reuşesc să desfacă clăparii buclucaşi şi ne îndreptăm cu toţii spre casă.

Rezumatul zilei:

• distanţă: 13.5km
• D+: 850m
• timp: 8h30min

primii paşi pe zăpadă

Ce poate fi mai fain decât o tură pe dealuri? O tură pe dealuri în timpul săptămânii. Azi, în zi de luni ne-am pornit brambura cu Rareş. Unde? Aproape de casă, în munţii Gilaului cu obiectivul Vf. Bătrâna.


Cu o trezire extrem de "matinală" la 9:30 şi o oprire pentru mic dejun, părăsim Clujul dornici de aer curat şi de mişcare. Afară plouă mocăneşte dar nu suntem îngrijoraţi. Nu avem obiective măreţe pentru azi. Dacă vremea o să ne lase să parcurgem întreg circuitul e perfect, altfel putem urca o perioadă şi să ne întoarcem pe acelaşi traseu.

Ca un făcut, când ajungem în satul Uzina, punctul de start al traseului nostru, ploaia începe să se înteţească. Încearcă ea să ne păcălească, dar ştim noi mai bine că din maşină pare mai periculoasă decât e în realitate. Aşteptăm câteva minute să se mai potolească puţin şi coborâm curajoşi. Exact cum ne imaginam: nu e chiar aşa de grav.

Înarmaţi cu track-ul gps, pornim pe un drum de maşini ce şerpuieşte uşor. Îl părăsim la scurt timp şi continuăm pe un covor de frunze.

Ploaia se opreşte înainte să ajungem în primul cătun şi ne oferă prilejul să admirăm dealurile dimprejur. Într-un moment al anului în care toamna şi iarna se întâlnesc, e interesant contrastul dintre pajiştile verzi de lângă case şi zăpada de sus. Prilej unic pentru Rareş să îşi testeze noul aparat foto. Încântat ca un copil mic, nu se mai opreşte din făcut poze. Bucuria lui atinge apogeul când ies primele raze de soare şi totul prinde culoare.

Pe măsură ce ne apropiem de vârf zăpada îşi face aparatia tot mai mult. Nu sunt nămeţi ca iarna, stratul este unul subţire, dar suficient încât să ne amintească că o aşteptăm tare. Poate din cauza asta începem să facem planuri de sărbători şi să ne planificăm cumpărăturile. Cine ce cadou primeşte? Depinde de cât de cuminţi au fost.

Coborârea o începem pe o pajişte, direct în jos. Intersectăm câteva drumuri şi în final intrăm în mijlocul unui cătun, unde câinii încep să ne avertizeze că suntem pe teritoriul lor. Deşi abia ora 15:00, în ultima parte a turei cerul pare să ne spună că seara e aproape.

E oficial. Aştept iarna. Azi mi-am luat rămas bun de la toamnă şi sunt pregătită de ninsori cu fulgi mari, de miros de cozonac, de ceaiuri calde şi Crăciun. A! Şi să nu uităm de alergările în zăpadă şi de schi. Să vină, să vină!

Rezumatul zilei:

• distanţă: 13.8km
• D+: 875m
• timp: 4h17min

maraton apuseni

    Maratonul Apuseni il asteptam inca de anul trecut, cand am fost voluntar pe Vf. Pietrele Marunte. In timp ce incurajam participantii, mi-am promis ca nu o sa ratez urmatoarea editie. E frumos si pe margine, e placut sa ajuti, sa te implici, insa senzatia pe care o ai atunci cand esti concurent e incomparabil mai frumoasa.

 Inscrisi de ceva vreme, impreuna cu Rares asteptam cu nerabdare si teama in acelasi timp ziua concursului. Pentru el urma sa fie primul semimaraton oficial, in cadrul unui concurs. Eu mai participasem la el acum 2 ani si stiam ce ne asteapta. Diferenta de nivel adaugata intre timp nu era nici ea prea reconfortanta.

Cristina si Luminita, colegele mele de apartament, urmau sa fie voluntare pe traseul de cros. Desi nu sunt alergatoare si nu au mai fost la un eveniment similar, speram sa le placa atmosfera, comunitatea, evenimentul in sine.

Si uite-asa, impreuna cu fetele si Rares, iata-ne pornind spre statiune in dimineata de dinaintea concursului. O data ajunsi, ne ridicam kiturile iar fetele sunt preluate de Anca. Dupa ce primesc instructajul, se indreapta catre punctul de control de pe traseul de cros.

Fiind organizat de C.A.R., ne intalnim cu multi cunoscuti iar povestile fac timpul sa zboare. Nu stiu cum, dar imediat se face ora 9, ora la care se da startul maratonului. Ii incurajam pe cei care au ales proba lunga si emotiile cresc si mai mult.

© Catalin Grigoriu

Mergem apoi sa ne schimbam in hainele de concurs, inca o tura de povesti, facem o incalzire scurta si in curand suntem la start. Incepe numaratoarea inversa: 10, 9 .... 3, 2, 1 : START !

Stiam din profilul traseului ca pana la km ~6,5 e mai mult urcare si planul nostru era sa alergam foarte incet. Asa ca o luam incetisor la deal. Trecem de Vf. Buscat, urmeaza Pietrele Marunte si ... incepe coborarea. Coborarea este abrupta iar cararea cam ingusta. Depasesc cateva persoane si il pierd pe Rares. Continui intr-un ritm putin mai lent si sper ca ma va ajunge pe prima urcare. O face mai repede. Dupa ce iesim din padure in sfarsit ni se arata peisajul tipic apusean, cu pajisti si case din paie. Asa, sa tot alergi.

© Igritan Alin

 Urmatorii kilometri trec foarte repede si dupa ce mai urcam un deal si il coboram ( din nou foarte abrupt ) , ajungem la ultima urcare inainte de finish, lunga de 4km. 4km n-ar fi asa de mult daca ar fi la inceput, dar dupa altii 17 sunt extrem de lungi. Stiam de acum 2 ani ca nu mai pot alerga desi panta nu e extrem de abrupta ( fals plat, cum ar zice Rares, cu accent pe fals ). Ii propun lui Rares sa incercam sa facem sprinturi de cate 100 de m. Ni se alatura inca un concurent. Cu chiu cu vai trec sutele de metri, pentru ca numaratoarea nu se mai face in km. Acum simt fiecare metru. Pentru mine asta e cea mai grea parte a concursului. Mi se pare ca e un test psihic mai mult decat fizic. Ai parcurs mare parte a traseului, mai ai foarte putin, finish-ul pare atat de aproape ... dar e o iluzie. Mai ai o jumatate de ora de urcat, timp in care muschii iti striga sa te opresti iar mintea iti tot repeta ca esti foarte foarte aproape.

Dar in final auzi muzica, incep sa fie tot mai multi oameni pe traseu care iti promit ca nu mai sunt decat cateva sute de metri si ii crezi. Si imediat chiar ajungi ... si treci de finish. Si ai sentimentul ca ai reusit, sentimentul ca ai trait o viata in 2 ore jumate si ca ti-ai depasit limitele.

Timp final: 2h 37min, locul 13 la categorie.

      Am incheiat aventura cu o portie de gulas la ceaun.

  
      Iti dai seama cat de frumos a fost atunci cand nu te opresti din a povesti despre asta. A doua zi inca schimbam impresii cu Rares despre diferite portiuni ale traseului, despre atmosfera, oameni, ce am simtit si cum am trait fiecare totul. Desi rupti amandoi, toate astea l-au facut sa spuna ca vrea si la anu'. Au urmat doua zile de relaxare pe Valea Posegii, zile presarate cu jocuri, povesti, slanina facuta la foc, citit si dormit, cu alte cuvinte zile dedicate recuperarii :)

 
Inchei cu un rezumat video al semimaratonului nostru:

revelion - casa de piatra

   La invitatia lui Ovidiu Guja, impreuna cu Rares am hotarat sa trecem cumpana dintre ani in muntii Apuseni. Urma sa ne adunam la cabana lui Ovidiu  urmatorii, in ordine aleatoare: Sabina, Simona si Ovidiu Guja, Adriana Andreica, Florin Grec, Eva Veres, Aida Pop, Gabriel Oarga, Andrei Astilean, Cristina Jurcovan, Cezar Marginean, Codruta, Peter, Rares si subsemnata.

Spre sfarsitul saptamanii anterioare, pe care am petrecut-o acasa in Brasov, zapada a inceput sa se arate. Dupa o zi de schi si o drumetie pana in Poiana Brasov, speram ca si Apusenii sa fie imbracati in alb. Parca pentru a-mi indeplini dorinta, chiar cu o seara inainte sa plec spre Cluj a inceput sa ninga. Dar asta a venit cu un pret - drumul Brasov-Cluj  a durat spre 6 ore in loc de 4 jumatate.

Astfel, luni in jurul orei 19, am pornit spre catunul Casa de Piatra, comuna Garda de Sus. Cum nu am gasit lanturi pe masura potrivita, ne-am bazat pe cauciucurile noi si am sperat ca o sa dovedim cei 12km de drum secundar, inzapezit. Mare ne-a fost bucuria cand am ajuns la cabana.  

Prima zi
Marti, soarele s-a aratat de dimineata, si prin fereastra de deasupra capului, ma imbia sa ies din sacul de dormit. Dupa un mic dejun copios, si un plan stabilit, eram pregatita sa ma bucur de zapada. Ovidiu urma sa ne conduca pe traseul ce duce spre Varful Batrana, fara a avea obiectivul de a ajunge acolo, ci de a ne bucura de zi.  Ceea ce aveam de gand sa fac din plin.

iarna pe ulita - by Ovi G.

Imediat ce am iesit din cabana am inceput o urcare domoala, care a continuat printr-o padure dupa care am ajuns pe un prim platou. Aici nu mai eram protejati de vant, ceea ce ne-a facut sa apreciem mai mult caldura cabanei. Insa inaintea noastra urma tot padure si ziua era superba. Am decis sa continuam spre Poiana Calineasa. Zapada era moale, si ne imbia pe toti ... pe unii mai mult ca pe altii. :) Drumul a fost presarat cu rasete, tavaleala in zapada, sarituri de tot felu' ( inclusiv stilul bomba), concurs de inot in zapada ( la asta mai am de exersat, ca sa-l pot invinge pe Florin care era expert) si un numar de rostogolit simultan dat de Florin si Rares.

by Ovi G.

O ora mai tarziu am ajuns in Poiana Calineasa, unde ne-am oprit pentru pauza de masa si pentru cateva explicatii si legende locale, oferite de Ovidiu. Asa am aflat ca aici se tinea inainte targ la care nu se putea ajunge altfel decat in carute trase de cai. Dupa ce am studiat falnica bisericuta, am pornit pe urmele propriilor pasi, inapoi catre cabana.

 O data ajunsi, Eva ne astepta cu mancarea calda ( multumim Eva ). Nici ca se putea mai bine ... nu de alta dar pofta de mancare aveam, ba chiar eram lihniti.

Dupa ce ne-am potolit foamea, Rares a venit cu propunerea sa jucam Black Stories. El mai jucase si imi povestise de joc inca pe drumul inspre cabana. Si cum maestrul nostru de ceremonie, Eva a fost si ea de acord, am inceput cu prima poveste. Jocul se desfasoara asa: maestrul de ceremonii, care stie intreaga poveste, da cateva fapte din deznodamant, iar ceilalti, prin intrebari la care se poate raspunde cu da sau nu, trebuie sa descopere intregul fir epic. Si uite-asa seara a continuat cu fel de fel de povesti, unele mai negre ca altele si cu o avalansa de intrebari - desi nu cele asteptate de Eva, care s-a plan in multiple randuri ca nu punem intrebarile clasice.

Mai tarziu, desi racita, Adriana s-a sacrificat pentru noi si a incheiat seara cu un concert. Nu pot sa descriu bucuria noastra, care ne-am adunat in jurul ei, aproape de soba, si am cantat cat ne-au tinut plamanii. Si n-am cuvinte nici pentru bucuria Evei cand Adriana a cantat "Daca tu ai disparea". Nu stiu daca din cauza asta, sau pur si simplu e frumoasa melodia, dar acum imi place si mie.

by Ovi G.

Dupa ~2h30m de cantat ne-am indreptat spre sacii de dormit, cu gandul la noile melodii invatate si la razele de soare care aveau sa ne trezeasca dimineata.

by Ovi G.

A doua zi
Marti seara intrebasem care e planul pentru miercuri, si am aflat ca dimineata e program de voie, insa dupa-amiaza trebuie sa impodobim casa, sa pregatim bucatele pentru masa de revelion si spre seara sa mergem la colindat, plus petrecerea de revelion. Asadar, anuntandu-se o zi plina, am pus ceasul sa sune dimineata, nu foarte devreme - vacanta fiind.

In jurul orelor 10 razele soarelui ne-au mangaiat obrazul, si nerabdatori am aruncat o privire pe geam, sa luam pulsul zilei. Am coborat de indata sa mancam si sa stabilim destinatia unei drumetii scurte. Variantele erau 'spre Padis' (propunerea lui Cezar) sau sa vizitam niste pesteri in apropiere (Ovi). Nu a fost o decizie dificila, daca e sa alegem intre 'outdoor' si 'indoor', singurul semn de intrebare era cat de departe o sa ajungem. Am stabilit ca la 2:30 sa facem cale intoarsa, oriunde am fi in momentul respectiv. Asadar am luat-o pe firul vaii in sus. Singurele repere care ne-au atras atentia au fost niste pereti de stanca si niste turturi imensi de gheata. Desi am plecat de la cabana 8 persoane, am ramas 6 pana in fundul vaii unde aveam de ales 'spre Padis' sau 'la dreapta'. Adriana a decis sa se intoarca, simtind ca raceala o ajunge din urma. Am continuat ~20 de minute pana 'la stana', unde am mai pierdut un om. Asadar, patru muschetari, am continuat pana la 2:30 cand am ajuns sa vedem releul de pe drumul 'spre Padis'. La intoarcere am optat sa nu ne intoarcem pe urme, ci sa facem un mic rond, pana la intrarea pe vale, de unde nu aveam foarte multe optiuni.

pe firul vaii in sus

in poiana, pe drumul inapoi

   
Odata ajunsi la cabana, decoratiile erau deja puse, masa era aranjata pe jumatate, deci singurul lucru care mai era de facut era sa mancam si sa jucam cateva 'black stories' cu Eva.

Aproape de orele 6 ne-am echipat si am pornit spre colindat. Intreg catunul are 10 familii, si planul era sa colindam 5, dupa care sa revenim in timp pentru petrecerea de revelion. Urmatoarele 5 familii urma sa le colindam a 3-a zi.
Inarmati cu un clopotel, o talanga si mai ales vocile noastre, am plecat spre prima casa. Un colind, o urare, si gazdele ne-au poftit in casa si servit cu palinca de mere. Dupa cateva minute de discutii, ne-am pregatit de iesire, cantand 'Steaua sus rasare'.

Programul artistic a fost acelasi pentru toate casele, dar cu timpul experienta incepea sa isi faca datoria. Sau bauturile. Daca la prima casa aveam de ales intre tuica de mere si tuica de mere, pe parcurs oferta s-a diversificat la vin fiert (foarte bun), afinata, bere si cireasa de pe tort, carnati.

asteptand colindatori - by Ovi G.

La inceput nu stiam la ce sa ne asteptam, dar prevedeam o seara lunga, din cauza ca nu cunosteam persoanele, nu stiam cum e sa treci pragul caselor unor necunoscuti. Adevarul e ca a fost o experienta unica si inedita, si a trecut inainte sa ne dam seama.
Intorsi la cabana, ne-am schimbat in hainele de sarbatoare, am pornit muzica si cumpana dintre ani ne-a prins pe ritmuri de dans. Orele 12:00 le-am sarbatorit cu 2 stelute in maini si un pahar de sampanie, in fata cabanei.

Cheful a durat inca ~2h dupa care ne-am retras la culcare, cu sufletele pline. 

pe ritmuri de dans - by Ovi G.

A treia zi

In prima zi din an am inceput cu dreptul: cu un somn bun. In jurul orei 10 am scos capul din sacul de dormit, ca sa constat ca soarele nu binevoieste sa se arate. In timpul micului dejun am decis sa ne indreptam catre ghetarul Vartop, pestera aflata la aproximativ 40 de minute. Asa ca imediat dupa, o parte din noi ne-am echipat si am pornit.

Dupa 10 minute pe drum, am ajuns in dreptul indicatorului care ne anunta ca avem de parcurs 30 de minute pe o carare ce urca prin padure. Povestile au facut timpul sa zboare. O data ajunsi, in asteptarea unui satean care urma sa ne aduca cheia pesterii, Ovidiu ne-a povestit cum insasi Iancu de Hunedoara a ajuns in zona, ba chiar a facut un foc inauntru, ale carui urme se vad pana astazi ... Atunci cand e nevoie, se inventeaza cateva povesti pentru a atrage turistii. Povestea cu Iancu de Hunedoara era un exercitiu :)

Nu dupa mult timp, cu frontalele aprinse, am intrat in pestera si spre surprinderea mea, am inceput sa trecem din camera in camera. Nu ma asteptam sa fie asa de mare si de spectaculoasa.  Ba chiar am vazut si un liliac. Am facut apoi cale intoarsa, nu fara sa vedem si pestera Coiba Mare.
 

Intorsi la cabana, am pastrat traditia si ne-am asezat la masa. Dupa ce am mancat o ciorba calda proaspat facuta, ne-am pregatit de plecare, pentru ca urma a doua seara de colindat.

Pentru ca peisajul sa fie complet, a inceput sa ninga cu fulgi mari. Am inceput sa luam rand pe rand cele 5 case ramase. Pentru mine a fost prima oara cand am intrat in casele unor oameni necunoscuti si a fost o experienta bogata, cum nu ma asteptam. Am vazut oameni bucurosi, inconjurati de familie, sau tristi si singuri, oameni care ne-au servit cu vin, rachiu, cozonac, prajitura, sau oameni care ne-au dat din suflet o bucata de carnati pentru ca doar atat aveau. Pe langa bucatele alese, fericirea lor a fost cea mai importanta si ne-a bucurat si pe noi. Sau sa fi fost vinul ? Sau poate povestea lui Cezar despre cum a mers la stomatolog pentru o plomba cazuta si a iesit de acolo cu aceeasi plomba cazuta si una noua pe o masea pe care o credea buna ... Orice ar fi fost seara a fost una de succes.

by Ovi G.

by Ovi G.

Si pentru ca avea nevoie de un final apoteotic, intorsi la cabana, Adriana a hotarat sa ne cante din nou. Iu huuuu ! Bucurie mare. Am strans scaunele in cerc in jurul ei si 3h mai tarziu inca eram vrajiti de vocea si chitara ei ...  Dar oboseala si-a spus cuvantul asa ca in jurul orei 12 ne-am indreptat catre sacii de dormit.
 

by Ovi G.

Vineri a fost ziua in care am revenit la realitate, nu fara parere de rau.

maraton apuseni

      Weekendul trecut a avut loc cea de-a III-a editie a maratonului Apuseni. Hotarasem mai demult ca asta va fi primul meu semimaraton montan, asa ca asteptam data de 23 iunie cu nerabdare.
        
Rebeka urma sa fie voluntar, asa ca am hotarat sa plecam spre statiunea Muntele Baisorii de sambata seara. Dar cum in timp ce eram in masina a inceput potopul, am hotarat sa ne intoarcem acasa si sa plecam abia duminica dimineata.
       
Asa ca duminica dimineata, la ora 6 eram in picioare. Soarele era pe cer, deci se anunta o zi frumoasa. In jur de ora 7 jumatate am ajuns in statiune si dupa ce mi-am ridicat kitul, m-am dus sa ma echipez: leucoplast, papuci, tricou, numar, apa, telefon, casti. Eram gata :)
      
La ora 8 am participat la sedinta tehnica. Am incercat sa memorez cat mai mult din informatiile despre traseu pentru ca stiam sunt de folos. A urmat incalzirea si inainte sa imi dau seama de prea multe lucruri, s-a dat startul :)
     
Vremea era foarte frumoasa si eram bucuroasa sa fiu acolo. Primul meu semimaraton montan. Stiam ca o sa-mi placa orice ar fi pentru ca era vorba de munte. Si a inceput cursa ...
      
Primii kilometri erau in urcare, asa ca nu dupa mult timp am obosit si a trebuit sa ma opresc din alergat. Imi propusesem sa nu trag foarte tare de mine pentru ca imi era teama sa nu mi se faca rau de la caldura combinata cu efortul.

Pana la kilometrul 6 a fost mai mult urcare pe drum forestier si concurentii erau inca destul de aproape unul de celalalt. Apoi a inceput o coborare pe un drum cu bolovani, care mi s-a parut destul de periculos. In timp ce coboram mi-am dat seama ce concentrata sunt si cat de mult traiesc momentul ala ...
      
Bineinteles ca planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ. Eu credeam ca pe coborari o sa pot scoate un timp mai mic de 5:30 pe km. Dar drumul era destul de ingust si era greu sa depasesc. Imi era teama sa nu ma lovesc. In schimb, in timp ce eu ma gandeam la toate astea, m-au depasit 2 fete. Una din ele era Mona, din CAR. Stiam ca e la alta categorie de varsta. In schimb pe cealalta nu o cunosteam si parea a face parte din categoria mea. Avea un ritm foarte bun pe coborare. Am incercat sa ma tin dupa ea, dar dupa scurt timp am pierdut-o.
       

De-abia atunci a inceput cursa cu adevarat. A urmat o serie de coborari si urcari. In tot timpul asta am incercat sa nu mai las fete sa ma depaseasca si pe cat posibil sa ma apropii de cele dinaintea mea. Stiam ca nu e nimic final, eram constienta ca inca se pot intampla multe.
    
Asa ca eram intr-o continua urmarire a fetei care ma depasise pe coborare. Dupa ce am reusit sa ma apropii de ea, am continuat una in fata celeilalte, alternativ.

In acelasi timp, tot dadeam de un alt concurent. Pe coborari eu o luam inainte, pe urcari el ma ajungea. Asa ca nu dupa mult timp, ne-am imprietenit. Cand am ramas fara apa, mi-a dat de la el. La un moment dat a declarat : "se pare ca o sa-l terminam impreuna pe asta". Si atunci a inceput munca in echipa. Am inceput sa tragem unul de celalalt si sa ne motivam reciproc.
   
Nu dupa mult timp am intrat pe ultimii kilometri. Asta insemna ca urma doar urcare. Eram franta deja, dar fusese asa de frumos. A inceput numaratoarea inversa. 5, 4 km.... O coborare, voluntari care ne incurajau ... incepem sa alergam bucurosi. Fiecare pas doare, dar totusi ma bucur ... nu stiu care e explicatia, dar totul e perfect.
   

Trecem de ei si striga spre noi ca nu trebuie sa mergem inainte , la vale ci sa facem stanga, unde e urcare abrupta. Dezamagire ... ne oprim din alergat si o pornim din nou la pas.
  
 Intre timp reusisem in sfarsit sa o intrec pe fata care alerga atat de bine pe coborari. Dar tot imi era teama ca o sa reapara in orice clipa in spatele meu.
   
Inaintam. Calin ( coechipierul meu ) propune sa alternam 10 min de alergare cu 5 de mers. Ii spun ca eventual invers, pentru ca nu mai sunt in stare. Renuntam la planul asta si incercam sa alergam cat putem. Iese sub 1 minut. Incercam sa gasim alt plan. Vine cu ideea sa incercam sa depasim grupul din fata noastra. Era un grup mai rasfirat, dar se putea numi grup. Incepem sa facem sprinturi. Alergam pana cand ajungem cu un pas inaintea persoanelor care se afla cel mai aproape in fata noastra. Si depasim ... incet, dar sigur :) Batem palma de fiecare data cand reusim.
    
Toate astea se intampla pe ultimii 2 kilometri. Dam de un baiat care are carcei. Ii spunem sa isi intinda muschii ... ne gandim sa mai stam putin cu el, dar ma uit in spate si o vad din nou pe adversara mea venind. Ii spun lui Calin ca vine si il rog sa mergem. Plecam grabiti ...
   
 Incepem sa intalnim tot mai multi voluntari. Ne spun ca suntem aproape ... aproape dar parca tot departe e finalul. Se aude in cele din urma si muzica de la pensiune. Ajungem ... trecem de linia de final tinandu-ne de mana. Am facut echipa foarte buna.

      
Timp final : 02:40:52,  cu 10 secunde mai putin decat adversara mea :D
       Loc general : 18
       Loc categorie : 8

Maratonul Apuseni a fost o experienta unica pentru mine. Am trait in cateva ore cat am trait alta data in zile, saptamani chiar. Traseul a fost foarte diversificat. A fost un moment in care eram in mijlocul unor pajisti inflorite. Dar pe langa asta a fost si drum forestier, padure, case, jnepeni .. Voluntarii ne incurajau de fiecare data. Ce mult a contat si asta ... Totul a fost perfect :)