apusuri, prieteni şi zăpadă în maramureş

De   când mă ştiu mi-a displăcut importanţa care se dă nopţii ce marchează trecerea dintre ani. În fiecare an inevitabil, încă de pe la sfârşit de noiembrie încep să fiu întrebată: ce faci de rev? De parcă trebuie neapărat să faci ceva şi mai mult decât atât, să planifici cu o lună înainte. De parcă statul acasă, cu o ciocolată caldă în mână şi cu timp pentru tine în care să te gândeşti la ce a fost şi la ce urmează nu e o opţiune. Nu, trebuie neapărat să mergi undeva.


Ei bine, eu demult îmi doresc să stau într-un an degeaba acasă. Şi am crezut că o să fie anul ăsta însă n-a fost să fie. Asta pentru că propunerea Adrianei de a petrece un weekend pe munte alături de oameni faini era o propunere de nerefuzat în orice perioadă a anului, în nici un caz pentru că a venit acum.

Vineri plecăm spre Vişeu iar seara stăm la poveşti cu Adriana şi Florin, iar mai târziu cu ceilalţi musafiri. Mergem la somn destul de repede pentru că a doua zi vrem să ne trezim devreme. Avem planuri mari.

Sâmbătă, în ultima zi din an pornim spre staţiunea Borşa. Între timp ni s-au alăturat şi Cosmin şi Cornelia. Cu ei vom urca cu telescaunul iar de acolo vom face o tură pe bocanci pe creasta Rodnei. Ceilalţi sunt echipaţi cu schiuri de tură, aşa că au alte planuri.

Aflată în telescaun privesc pârtia de deasupra. Copacii sunt albi iar urmele de ratrac sunt tăiate de primii schiori. Inspir adânc şi simt: miroase a iarnă. Soarele şi-a făcut deja apariţia, însă doar pentru a da peisajului strălucire. E abia începutul zilei, dar presimt că va fi una reuşită.

Imediat ce coborâm din telescaun începem să urcăm ultima parte din pârtie. Teleschiul amenajat pentru ea nu e pornit azi, aşa că aici suntem doar noi. La final ieşim într-o zonă mai plată, unde dăm de zăpadă pufoasă. Numa' bună de jucat prin ea. Constat însă că nu am nici un partener de joacă. Ştiu însă că mă pot baza pe Florin, pentru că ne-am mai rostogolit prin zăpadă şi cu alte ocazii. Îl aştept deci cu nerăbdare.

Când apare, competiţia de înot prin nămeţi poate începe! Imediat ce se dă startul, începe cu stilul crawl, care îi dă un avans ce pare greu de recuperat. Îl anunţ că înotăm bras, nu crawl şi îl prind repede de un picior. Singura mea şansă rămasa. Oboseşte şi încep să recuperez. Târâş grăbiş fac progrese dar tot e mai puternic ca mine. Trecem linia de finish la egalitate, epuizaţi, dar mulţumiţi că am dat totul. A fost o competiţie strânsă, în care câştigătorii suntem amândoi.

Acum că mi-am făcut damblaua, putem porni din nou la drum. Şi ne îndreptăm spre Vârful Musceta, pe acelaşi traseu pe care am mers şi anul trecut. Aici suntem în creastă, iar priveliştea ne lasă fără cuvinte pentru o clipă. Nu prea mult însă, pentru că este amiază deja iar stomacul meu îşi cere tributul. Nu am mâncat nimic până acum şi încep să nu mai am energie. Găsim imediat un loc ferit de vânt şi ne aşezăm la masă. Vorba vine. Între timp, doi indivizi se apropie de noi, dinspre Vârful Galaţului. Au încercat să înainteze mai mult pe creastă dar au dat de zăpadă până la brâu şi au renunţat. Se vor întoarce în staţiune. Şi noi tot acolo vrem să mergem şi sperăm să putem trece. Anul trecut era mult mai puţină zăpadă decât acum şi a fost uşor. Acum treaba pare serioasă.

Terminăm prânzul şi ne pornim. Două-trei sute de metri şi gata: suntem în zăpadă de un metru. Ajungem în zona unde ceilalţi doi au renunţat iar lucrurile nu par să se îmbunătăţească. Ce facem, mai mergem? Decidem să mai încercăm totuşi puţin. La scurt timp după, surpriză: ieşim pe gheaţă. Asta a fost deocamdată.

Ne continuăm drumul agale, fără un scop anume. Ştim că ne îndreptăm spre Vârful Galaţului, însă nu ştim dacă vom putea ajunge până acolo. E încă departe iar zilele sunt atât de scurte. Pe la ora 15 lumina începe deja să se schimbe. Hotărâm să ne mai dăm încă o jumătate de oră iar apoi să ne întoarcem oriunde am fi. 45 de minute mai târziu ajungem pe vârf. Nu ne-am putut întoarce din drum când eram atât de aproape. Realizez că e chiar gândirea pe care au avut-o oamenii din cartea "Into thin Air", pe care am citit-o de curând. Şi asta a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte. Din fericire nu e şi cazul nostru. Mai mult timp pe creastă înseamnă doar o coborâre la frontală.

Pe vârf facem poza de grup. Nu de alta, dar chiar e un moment pentru care am muncit o grămadă şi am vrea să îl memorăm. Între timp soarele a mai coborât iar de aici putem vedea de jur împrejur. Peisajul e perfect.

De aici pornim inapoi pe acelaşi traseu spre maşină. Partea asta se desfăşoară cam aşa: facem trei paşi, ne oprim să ne uităm înapoi, spre soare, mai facem 3 paşi şi ne uităm înainte, apoi în lateral, apoi ne amintim că trebuie să mergem. E prima oară când îmi doresc ca ochii să poată cumva cuprinde mai mult, pentru a putea vedea tot peisajul deodată. Acum cerul a luat foc parcă şi a devenit roşu de-a dreptul. Da, e adevărat, viaţa bate filmul.

Ajunşi pe Vârful Musceta aprindem frontalele. Prima parte de coborâre e puţin mai dificilă şi avem nevoie de vizibilitate. Trecem de ea mai repede decât ne aşteptam şi ne continuăm drumul. Următorul obiectiv: vârful pârtiei. Eu îmi amintesc că e destul de aproape de aici, însă se dovedeşte că nu stau foarte bine cu memoria. După ce terminăm coborârea de pe vârf urmează o mică urcare, apoi puţin plat, o nouă coborâre (nu trebuia să ajungem deja? ), din nou plat, iar o urcare (sigur suntem pe traseul bun?) şi în final vedem instalaţiile teleschiului. Acum cerul e plin de stele, iar noi mai avem 2,5 km de pârtie de coborât.

Ăsta e momentul în care îi vine lui Cosmin ideea: avem nişte pungi? Am putea profita cu adevărat de pârtie. Găseşte el una şi încearcă, încearcă şi Cornelia iar apoi îmi dau seama că am şi eu una prin rucsac. Ia să vedem cum funcţionează treaba asta. Da, trebe să fie pantă puţin mai mare şi să mă las pe spate. Dar funcţionează. Parcurg restul traseului alternând între târât, alunecat şi mers. Ca în copilărie.

Revenim în Vişeu seara, cu vreo 4 ore înainte de revelion. Ce faină a fost ultima zi din 2016. Trecerea dintre ani o facem pe uliţă, cu steluţe care nu se aprind în mână (şi îmi luasem vreo 3, aşa de mult îmi plac), cu artificii, cu oameni dragi aproape şi cu un "La mulţi ani!" urat din inima. Bine ai venit 2017! Sper să fii cel puţin la fel de fain ca predecesorul tău. Ştacheta e destul de sus, să ştii.

Noaptea continuă cu muzică, poveşti şi mimă. Despre asta nu vă spun prea multe... bine, poate merită menţionat momentul în care ghiceam un cuvânt despre care aflasem că începe cu "piro" şi se termină cu "nist". Ce cuvânt poate fi asta? Pironist? întreb eu naiv. Lui Cosmin nu-i vină să creadă că nu ghicim iar echipa adversă e pe jos. Noroc cu Rareş care rosteşte cuvântul căutat cu atâta trudă: "pirotehnist". Uf, ce greu a fost.

A doua zi de trezim cu greu. Resimt tura de ieri şi noaptea dormită pe jumate doar. Dar chiar şi aşa nu pot să nu mă entuziasmez la gândul că vom merge pe dealurile de lângă Vişeu, ştiute de Adriana şi Florin. Şi se dovedeşte că am toate motivele să fiu nerăbdătoare pentru că şi apusul şi dealurile sunt pe măsura aşteptărilor.

Seara revenim în Vişeu iar apoi înapoi în Cluj. Ce fain a început anul.

COLŢUL TEHNIC

Rezumat:
distanţă: 17 km
D+: 880m
timp:8h 40min

tură pentru minte şi suflet

Sunt momente când mi-e dor de munte. Uneori mi-e dor de mişcarea şi aerul curat pe care le aduce, alteori de întâlnirea cu ceilalţi şi de pasiunea împărtăşită. Însă el mai are o latură de care mi se face dor uneori. E acel munte în mijlocul căruia mă regăsesc, care îmi oferă prilej de introspecţie şi meditaţie. Şi de muntele ăsta îmi era dor săptămâna trecută.


Am decis cu Rareş să ne îndreptăm spre Rodnei în weekend. Cu dorinţa de a ne bucura de munte şi atât, am plecat la drum fără planuri măreţe. Nu vroiam să atingem vreun vârf şi nu aveam un traseu bătut în cuie. Ştiam doar direcţia: vom pleca din Pasul Prislop către Şaua Gargalau iar o dată ajunşi în creastă ne vom hotărî pentru mai departe.

Ieşim din Cluj destul de târziu şi ajungem să intrăm în traseu în jurul orei 11. Vremea destul de închisă nu promite prea multe. Păşim agale prin curtea mănăstirii şi la scurt timp intrăm într-o pădure de brazi. Poveştile par să nu se mai termine iar când ne apropiem de creastă avem o surpriză: zărim alţi oameni. Unii urcă, alţii par să facă ture doar în partea asta a masivului la pas la urcare şi pe schiuri sau placă la coborâre. Nu ştiu de ce, dar îmi imaginam că vom fi doar noi pe aici azi.

Hotărâm să ieşim de pe traseul marcat şi să urcăm pe culmea matematică a Vârfului Musceta. Cu toate că zăpada nu e deloc mare, asta e alegerea mai sigură pe timp de iarnă. Aproape de vârf îşi face apariţia gheaţa şi decid să îmi pun colţarii.

Vf. Musceta

În creastă putem admira lanţul muntos în ambele direcţii. Fiecare îşi alege partea preferată: lui Rareş îi place cum se vede înspre Vf. Gărgălău şi Vf. Corongis pentru că spune el e un aspect de munte mai pronunţat iar eu prefer direcţia opusă, înspre Vf. Galaţului şi Vf. Buhăescu Mic şi Mare. Deşi cu un aspect mai lin, totul este alb şi măreţ.

Vf. Corongis

Cu un ritm lent ne îndreptăm înspre Vf. Galaţului. Dacă de dimineaţă cerul era acoperit de nori, acum a devenit albastru de-a dreptul. Soarele îşi face şi el simţită prezenţa şi cu ocazia asta decidem să luăm o pauză.

În timp ce savurăm prânzul, ne facem planul pe mai departe. E deja trecut de ora 15:00 şi nu vrem să întindem coarda, aşa că vom merge doar până în şaua Vf. Galaţului şi ne vom întoarce.

Ultima parte a zilei este şi cea mai frumoasă a ei. Amânăm cât putem momentul în care coborâm din creastă şi ne bucurăm de peisaje. Parcă de data asta Rareş exclamă mai des ca mine: "ce frumos e!". Şi aproape după fiecare pas se opreşte să mai facă o poză spre Corongis că de, s-a schimbat unghiul.

Finalul turei ne prinde pe înserat, când soarele aproape că dispare de tot. Privesc în urmă cu regret pentru că undeva în depărtare s-a desfăşurat un adevărat spectacol iar noi l-am ratat. Dovada a fost cerul extrem de roşu pe care l-am lăsat în urmă.

Cu toate astea nu am motive să mă plâng, pentru că azi am regăsit muntele de care aveam nevoie şi pe care îl căutam.

Colţul tehnic
traseul cu mașina	Cluj-Napoca - Borşa - Pasul Prislop
vârfuri parcurse	Vf. Musceta
traseu	durată: ~7,5h distanţă: ~18km d+: ~900m

melancolia finalului de an

Vine finalul de an şi mă apucă melancolia. Începe să se simtă atmosfera de sărbătoare şi mă întreb din nou: când a trecut şi anul ăsta? Dacă stau să îl iau la bani mărunţi, îmi dau seama că e normal să fi trecut. S-au întâmplat atâtea lucruri şi am mers brambura prin atâtea locuri. Cât mai vroiam? Păi mai vroiam că niciodată nu e suficient. Mă tot întorc la vorba: atât de puţin timp, atât de multe locuri de văzut.

Anul ăsta am decis să nu mai ţin blogul doar pentru mine. A fost o hotărâre care m-a forţat să dau mai mult din mine, dar pe care mi-am asumat-o.  Acum suntem la primul final de an oficial şi am decis să sărbătorim. Şi ce altă modalitate mai bună decât un calendar care să conţină poze din turele anului ce se încheie.

Pentru fiecare lună am încercat să alegem o poză reprezentativă şi dragă nouă. Sunt luni în care a fost greu să ne decidem şi luni mai serbede, în care culorile naturii nu ne-au prea ajutat.

Fiecare poză are tura ei în spate şi mai ales povestea. Să va arăt ce am ales şi de ce.

Ianuarie & Februarie

Ianuarie şi februarie au fost lunile dedicate zăpezii. Că să înţelegeţi dragostea mea pentru iarnă, trebuie să încep cu o scurtă poveste. Acum vreo 2 ani am cunoscut-o pe Diana. Diana avea să devină o bună prietenă a mea şi avea o mare dragoste: iarna. Privind în urmă, sentimentele mele faţă de anotimpul ăsta îmi erau destul de neclare. Cred că în afară de câteva zile în care mă bucuram de câte o ninsoare, în rest îmi era indiferent. Pentru Diana însă lucrurile stăteau altfel. Pentru ea, iarna era prilej de bucurie neîncetată. Bulgareala, săniuşul, alergatul prin nămeţi, toate erau activităţi care îi luminau chipul şi o transformau. M-am îndrăgostit şi eu. Am început să văd şi eu prin ochii ei şi totul s-a schimbat. Am descoperit înotul în zăpadă, bucuria unei alergări prin parc şi a unui ceai cald de după sau a unei coborâri pe pârtie în lumina asfinţitului.

Aşa că am profitat de fiecare ocazie să ieşim. Pozele primelor două luni ale anului sunt de la câte o tură pe pârtie. Cea din luna ianuarie este din Munţii Şureanu, pe când cea din februarie este din Munţii Lotrului, cu Lacul Vidra în fundal. Am povestit puţin despre ele în postarea asta, care încearcă să sumarizeze ieşirile la schi din tot sezonul.

Martie

Pentru mine luna martie este o luna bună pentru antrenament. În aprilie începe sezonul de alergare montană şi după ce încerc să îmi construiesc o fundaţie cât mai solidă pe timpul iernii, adunând kilometri, în martie începe faza de "sharpening" când trag mai tare. În plus, culorile naturii sunt mai triste parcă în aşteptarea primăverii. Din cauza asta şi turele sunt mai puţine. Am ales o poză care exprimă foarte bine asta dintr-o tură făcută la Scăriţa-Belioara.

Aprilie

În aprilie lucrurile se schimbă, natura prinde viaţă şi începem să urcăm mai sus. Cum nu practicăm schiul de tură şi nu avem experienţă în alpinism, sunt câteva luni în care stăm departe de creste. Anul ăsta în aprilie am mers pentru prima oară în Munţii Hăşmaşului, munţi ce m-au încântat şi m-au bucurat. Zăpada era încă prezentă, însă florile îşi făceau şi ele apariţia iar soarele prindea puteri.

Mai

Luna mai a început în trombă cu o excursie către Valea Cernei şi cazanele Dunării. Era din nou o zonă pe care o vedeam pentru prima oară şi în care mi-am propus să revin pentru o perioada mai lungă. Cine ştie, poate anul ce vine. Am ales poza lunii din tura asta pentru frumuseţea crovurilor din Mehedinţi ce nu putea fi exclusă.

Iunie

În iunie am organizat tura promisă demult colegilor mei de muncă, în Munţii Rodnei. Îi tot ameninţam că o să mergem undeva imediat ce se duce zăpada şi trebuia să mă ţin de cuvânt. Majoritatea au reuşit să se eschiveze, însă unii au decis să ne însoţească. Să vadă şi ei ce mă tot cheamă pe dealuri în fiecare weekend aproape. Surpriza a venit din partea colegilor lui Rareş, care au răspuns la invitaţie într-un număr neaşteptat de mare. Tura a fost una reuşită şi deşi obiectivele au fost puţin măreţe, majoritatea dintre noi am reuşit să le atingem. Poza este făcută pe creastă, la întoarcere.

Iulie

În Retezat mi-am propus să ajung în fiecare an, măcar o dată. Anul ăsta am parcurs atât trasee cunoscute cât şi altele noi. Ca de obicei, munţii mei favoriţi nu m-au dezamăgit. Poza este din mijlocul lor.

August

Anul ăsta am mers prima oară pe nemarcate prin Ceahlău. Deşi un munte relativ mic, am descoperit că are mult mai multe de oferit decât lasă să se vadă. Poză aleasă este făcută sub un apus de vis.

Septembrie

În luna septembrie vremea stabilă ne-a deschis porţile către munţi înalţi. Aşa am ajuns prima oară pe văile de abrupt din Bucegi care m-au încântat şi provocat, dar şi pe brâne precum cea a Caprelor sau a Coştilei. Tot în septembrie am văzut pentru prima oară Ciucaşul, un masiv în care îmi doream demult să ajung. Poza aleasă este din prima tură făcut în munţii Bucegi, de pe brâna Caprelor.

Octombrie

Octombrie a fost luna dedicată concediului. Asta pentru că este o lună în care este recomandat să vizitezi Nepalul, destinaţia noastră. E greu să pun în câteva cuvinte tot ce am trăit şi simţit acolo. Nenumăratele postări legate de asta încearcă să cuprindă cât mai mult ( prima despre traseul către base camp se găseşte aici).

Noiembrie

După concediu ne-am întors acasă cu dor de meleagurile noastre şi cu teama că nu o să mai prindem toamna. Ea ne-a aşteptat însă şi ne-a primit cu braţele deschise. Ne-am bucurat din plin de ea în cheile Vălişoarei.

Decembrie

În decembrie am început să aşteptăm iarna. Primele semne au apărut devreme iar la altitudini mari zăpada şi-a făcut apariţia. Pare însă că o să mai dureze până când o să îşi intre cu adevărat în drepturi. Asta nu ne-a oprit însă să plecăm din nou de acasă şi să încercăm schiurile de tură în Apusenii de lângă noi.

Gata! Asta a fost anul nostru pe scurt. A fost un an în care am văzut masive pentru prima oară, am încercat lucruri noi şi am plecat de-acasă cât de departe am putut. De-acum am început todo list-ul de anul viitor. Vom începe cu tot ce nu am apucat să facem anul asta şi vom continuă cu noi planuri şi dorinţe. E ceva plăcut în melancolia asta de final de an: visatul cu ochii deschişi.

rodnei încă în roz

 

       Încă din iarnă le-am promis colegilor de muncă o tură pe munte în iunie, la rhododendroni. Deși suna ca o amenințare, speranța mea era să vadă muntele în toată splendoarea lui, într-o perioadă în care e și mai frumos decât de obicei și să se îndrăgostească iremediabil. Cu două săptămâni în urmă trimit o invitație oficială tuturor colegilor de proiect. Atașez și o poză de anul trecut ( din tura asta ) în speranța că o să înclin balanța către un răspuns favorabil. Cu toate astea nu aveam așteptări foarte mari. Le invit și pe Lumi și Cristina, colegele mele de apartament. Apoi Rareș hotărăște să trimită aceeași invitație și către colegii lui. Dacă tot e tură deschisă, de ce nu ? Pornim cu ideea că o să fim în jur de 10 oameni. Ajungem cumva la 15 și ne gândim că e suficient și că nu am vrea să fim mai mult de atât. Situația ne scapă de sub control și ajungem să fim în jur de 20. După o fugă scurtă în cheile Turzii în timpul săptămânii în care împărtășim planurile de weekend, se mai adună lume. Și așa ajungem în final să fim 27 de oameni, din vreo 4 contexte diferite. Încep să mă îngrijorez. Cum am putea să facem tura propusă inițial ( destul de grea ) cu atâția oameni? Sau cum am putea să mergem grupat atâția ? Ce se întâmplă dacă cineva se accidentează, sau dacă nu mai poate ? Bineînțeles că Rareș e foarte calm și îmi spune că îmi fac prea multe griji.

Planul intial al turei era: plecare la 5 dimineață din Cluj până la Alpina Blazna (am organizat-o pe o singură zi pentru a fi accesibilă și celor cu mai puțin echipament ) iar de acolo urcare pe Vf. Cobasel, Roșu, Ineuț, Ineu ( opțional ) și întoarcere pe la refugiul Curățel până în Valea Vinului. Deși tura nu era o buclă, vroiam să lăsăm câteva mașini în Valea Vinului pentru a nu urca și să coborî pe același traseu.

Pe la mijlocul săptămânii, după apusul superb din Cheile Turzii am început să iau în calcul ideea de a merge la Alpina Blazna de vineri. De ce să nu petrec încă o seară pe munte ? Adela și Sergiu erau hotărâți să facă asta deja, așa că după ce am povestit cu Rebeka ( pentru că și ea era cu noi în mașină ), ne-am decis. Pe finalul săptămânii ni s-au alăturat și Vlad împreună cu Anca.

Vineri în jurul orei 18:15 ieșeam din Cluj. După o săptămâna ploioasă, soarele începea să se arate și ne promitea un weekend special în compania muntelui. Facem un ocol prin Bistrița pe la sora lui Rareș unde primim niște super cireșe ( nu știu cum, dar s-au evaporat extrem de repede ). Ajungem la destinație în jurul orei 22:30, unde ne așteaptă Adela și Sergiu. Nu după mult timp ajung și Vlad și Anca iar în jurul orei 23 punem corturile. Urmează o masă copioasă, pentru a prinde puteri pentru a doua zi.

Dimineață mă trezește telefonul. Cristina, Luminița, Stelica și logodnica lui, Cristina sunt deja în Rodna, unde este punctul de întâlnire. Decid să nu-i mai aștepte pe ceilalți și să continue până la Alpina Blazna. Imediat după mă sună Paula care e în aceeași zonă, împreună cu prietenul ei, Ionuț. După ce le dau indicațiile necesare mă întreabă dacă mașina de CJ cu nr. "CNC" e de-a noastră. Da, e Stelică :) Puțin mai târziu mă sună din nou și mă anunță că ei au făcut stânga în Șanț, însă ceilalți au continuat drumul. O sun pe Cristina: "Spionii mei îmi spun că nu sunteți pe drumul cel bun.". Se întorc și găsesc intrarea către Alpina Blazna, de unde urcă până la Cabana Diana. Mai târziu ni se alătură și celălalt grup, format în mare parte din colegii de muncă ai lui Rareș.

primul semn de rhododendroni

Pornim cu toții în tură în jurul orei 09:30. Cristina și Stelică anunță încă de la început că ei vor merge într-un ritm mai lent, așa că în curând rămân în spate. Restul luăm cu asalt muntele. Începem cu o urcare abruptă, urmată de intrarea în pădure. Deși atât de mulți, ritmul este unul susținut. Lumea începe să povestească, să se cunoască și nu după mult timp să râdă și să glumească. Ne regrupăm într-o poiană și continuăm până pe Vf. Cobasel. Fără să îmi dau seama când și cum, ajungem și pe Vf. Roșu, unde luăm o pauză mai lungă. Aici lumea începe încet să se resimtă.

Continuăm până pe Ineuț, de unde vedem finalul traseului nostru, Vf. Ineu. Paula și Ionuț decid să se întoarcă, iar noi ne continuăm drumul. Ajungem în final în cel mai înalt punct al zilei, Vf. Ineu. Priveliștea ne îndeamnă să mai zăbovim o vreme, însă nu foarte mult pentru că norii nu lasă soarele să ne încălzească. Facem o poză de grup și o luăm la pas înapoi, pe același traseu.

poza de grup de pe varf

De data asta ocolim Ineuțul pe curbă de nivel. Pe Roșu iese soarele și parcă rămânem încremeniți ... Dar doar noi pentru că norii se ridică văzând cu ochii din vale. Cu greu ne dezlipim de spectacolul ce se desfășoară în față noastră.

dansul norilor

Ne continuăm drumul și pe seară ajungem cu toții înapoi. Oboseala ne face tăcuți ... însă în privirile noastre a rămas frumosul ...

Colţul tehnic
vârfuri parcurse	- Vf. Cobăsel - 1835m - Vf. Roșu - 2113m - Vf. Ineuț - 2222m - Vf. Ineu - 2279m
traseul cu mașina	Cluj - Șanț - Alpina Blazna : ~3h Indiciu:  Din centrul localității Șanț, faceți stânga imediat după biserică. Este un panou mare care indică drumul. De aici urmează încă 1km asfaltat iar apoi 5km de drum pietruit, ce poate fi parcurs cu mașină mică.
traseul dus	- Alpina Blazna - Vf. Cobăsel - Vf. Rosu - Vf. Ineut - Vf. Ineu - durata: ~ 5 ore - marcaj: cruce albastrƒă pânムpe Vf. Ineut, bandă roșie până la următorul indicator care te anunță că mai ai 30 de min până pe Vf. Ineu -  sursă apă: la cabana Diana ( posibil și lângă lacul Lala Mare, însă nu am coborât până acolo )
traseul întors	- același ca la dus - durata: ~4h

rodnei iarna

     Experienta mea pe munte se rezuma la anotimpurile mai blande, asa ca atunci cand colegul meu de munca, Dan, s-a oferit sa ma ia cu el iarna, nu am ezitat. Dupa o saptamana intreaga in care amandoi am negociat cu diferite persoane, vineri eram el, prietena lui ( So ), Tash ( labradorul lor) si subsemnata. Nu stiu ceilalti ce pierd ... asa ca, la drum!

Planul era sa plecam sambata dimineata din Cluj spre Alpina Blazna, de unde urma sa incepem ascensiunea. Noaptea urma sa o petrecem la refugiul Curatel , iar a doua zi sa facem cale intoarsa. Dupa Christmas party-ul de vineri, am reusit sa iesim din Cluj abia in jurul orei 9. Inainte sa plece spre mine, ma suna Dan si imi spune: "sa nu uiti de ochelari". Eu: "ce ochelari, ca n-am". "Cuuum sa n-ai ochelari? nu se poate iarna fara ochelari .. dar si vara ... cum sa n-ai? bine .. iti aduc o pereche de la mine". :-) Vremea era superba si muntele .. parca ma chema de undeva de departe.

Pe masura ce ne apropiam de Alpina Blazna, zapada incepea sa se arate ...desi sfios. In timp ce parcurgeam serpentinele ne bucuram ca nu a fost nevoie de lanturi. In final, scam si de ultima curba, zarim cabana si ... se opreste masina. Asa ca inainte cu vreo 100 de metri ne-am dat jos si am pus lanturile :-) Mare dreptate a avut Murphy ... In jurul orei 12 eram gata de plecare pe traseu. Bineinteles ca si betele imi lipseau din echipament, asa ca Dan s-a sacrificat din nou si mi-a imprumutat unul de-al lui.
   
Incepem ascensiunea cu un elan tineresc pe o vreme superba. Tash se exterioriza mai tare decat noi, taraindu-se si tavalindu-se prin zapada. Bucuria era pe fetele tututor, mai ales ca dupa putin timp a inceput sa ni se arate un peisaj de iarna superb. Incet incet ne apropiem de creasta, naivi inca si fara sa banuim ce urmeaza. Ne intalnim cu Luci Moisuc si sotia lui care au incercat sa mearga spre creasta dar au renuntat din cauza vantului si faceau cale intoarsa. Oricum nu aveau cine stie ce obiectiv, in afara sa se bucure de zi.

In curand iesim si noi in creasta si incepem sa simtim vantul ... nu, nu incepem, ci il simtim deodata. Viscolul era la el acasa. Inaintam hotarati si ne bucuram in continuare de peisaj. Lasam in urma Varful Cobasel si ne indreptam spre Varful Rosu. Viscolul se inteteste si pe creasta nu prea avem unde sa ne adapostim. Insa dam de un bolovan in "umbra" caruia stam sa mancam. Continuam traseul, trecem si de Varful Rosu si ne apropiem cu pasi repezi de Ineut.
 
Este trecut de ora 16 asa ca soarele incepe sa apuna. Peisajul este de nedescris.

Lipsa soarelui il pune pe Dan pe ganduri si propune sa ne intoarcem. Insa atat eu cat si So ne simtim bine, nu suntem inca obosite si credem ca avem energie sa continuam. Asa ca inaintam in continuare inca o jumatate de ora dupa care Dan analizeaza din nou situatia. Mai avem de ocolit Ineutul, si apoi de parcurs o sa care pare sa necesite coltari (pentru mine ar fi prima oara cand as merge pe coltari, si ar trebui sa o fac noaptea), toate astea cu batut de zapada. Desi suntem cam la jumatatea distantei, drumul inapoi este mai scurt si mai sigur, asa ca decidem sa ne intoarcem. Uneori pierdem urmele facute de putin timp de noi, dar in mare reusim sa le gasim si ajungem inapoi fara surprize. Dupa ce coboram de pe creasta, vantul se potoleste, iar noaptea pare sa accentueze linistea ... iar stelele completeaza peisajul.

Ajunsi la masina, decidem sa ne intoarcem catre Cluj, nu fara sa imi promit ca voi merge mai mult iarna. Peisajele sunt complet diferite, si desi parcursesem locurile inainte, imi pareau la prima vedere. Plus ca nu am apucat sa incerc coltarii :)

creasta rodnei in 2 zile

     Pe la inceputul lunii ( cred ) Adi Hogiu ia legatura cu Rares pentru a-i propune sa isi faca o echipa care sa plece din Pasul Rotunda catre Pasul Setref. Intre ele ... da ... e toata creasta Rodnei :) Ideea era ca in acelasi timp sa plece o echipa din sens opus, si sa ne intalnim la mijloc pentru a face schimb de cheile de la masina. Cum imi place mult in Rodnei si ideea de a parcurge toata creasta imi suradea, nu aveam nici un motiv sa zic nu. Pentru cateva zile am crezut ca vremea o sa fie un impediment, dar catre finalul saptamanii prognozele aratau mai mult decat bine. Asa ca am devenit echipa lui Rares ( pentru ca doar noi urma sa plecam dintr-o parte ) si sambata dimineata eram in trenul spre Beclean pe Somes, de unde urma sa fiu culeasa cu masina.
 
Dupa 2 ore de somn in noaptea anterioara, 2 ore de calatorit cu trenul si alte 2 cu masina, in jur de 9 jumate ne porneam in traseu. Vremea arata bine, entuziasm era, eram pregatiti.
 
Zis si facut. Rares avea trackul traseului pe gps, asa ca stiam exact ce urcari ne asteapta. Dupa o urcare destul de serioasa, am ajuns pe Ineut. De acolo urma doar parte de creasta. Pentru ca mai aveam mult de mers, nu am urcat pe Ineu, ci am continuat spre Gargalau. Dar nu inainte sa luam o pauza, timp in care i-am cunoscut pe Ioana si Romi, care urcasera din Valea Blaznei. Erau din Bistrita si il stiau pe Adi. Au decis sa vina cu noi.
 
Peisajul de pe creasta era superb.

Ceilalti facusera o prima parte a traseului vineri ( 17 km ), asa ca sambata aveau de parcurs cam 20. Asa ca au ajuns destul de devreme in Saua Gargalau si ne asteptau nerabdatori. Mai ales ca Rares le spusese pe la 4 ca mai avem 2 ore si gata. De fapt am mai facut vreo 4 .... dar nu fara sa ne bucuram.

In jurul orei 21 am ajuns in Saua Gargalau. Peisajul care se vedea de la locul de campare era ... ca un tablou :)

vedere din Saua Gargalau

Baietii ne-au avertizat ca gps-ul lor inregistra 37km si ca a doua zi aveam o distanta foarte lunga de parcurs. Ceva nu se lega, pentru ca trackul lui Rares ne arata cu vreo 10 km mai putin si in prima zi se dovedise a fi foarte precis. Ca sa fim siguri, am decis sa plecam la ora 7 a doua zi. Oricum, noi eram foarte linistiti.
 
Ziua era mai frumoasa decat cea precedenta si peisajele .. unul si unul.

Dupa ce am urcat Varful Galatiului am continuat pe curba de nivel si dupa cateva ore am ajuns in zona numita "La Carti". Am continuat pana spre "Tarnita la Cruce", de unde urma sa parcurgem 6 km pe un drum care ducea catre Saua Batrana. Asa ca am lasat in urma Buhaiescul Mare si Mic si Vf. Pietrosul.

Din Saua Batrana, gps-ul ne spunea ca mai avem aprox 5 km. Aici a fost surpriza ... un indicator care ne spunea ca mai avem 12 km pana in Pasul Setref, estimati la 6 ore. 6 ore ? pe coborare ? Media ar trebui sa fie de 5-6 km pe ora deci ar fi 2 ore ... 2 ore jumate ? Dar surpriza era ca nu era doar coborare ... Au urmat 12 km prin padure si pe dealuri ... cu inca 2 urcari grele ( si altele mai mici ) si fara track ( se termina undeva mai devreme ). Apogeul a fost intr-o Poiana in care am pierdut marcajul ... si desi initial porniseram in directia buna, un cioban ne-a indrumat gresit ... asa ca, extrem de obositi ( parcuseseram deja peste 30 de km ), am mai adaugat un km si o ora la tura noastra.

Spre final, nici macar nu pot spune ca eram epuizati. Mai degraba eram amortiti. In jurul orei 19 am ajuns in Pasul Setref.
 
Tura a fost faina ... grea dar faina. N-am mai parcurs niciodata o distanta asa de mare si ma bucur ca am reusit. Fiecare vale era altfel. Mie mi-a placut mai mult a doua parte, dupa Saua Gargalau, dar celorlalti prima parte. Acolo peisajul e mai montan ... cu varfuri mai semete :)
 
Tura in cifre:
Prima zi: distanta - 21,27 km, dif pozitiva de nivel - 1489m, timp total - 9h 19 min
A doua zi: distanta - 38,91 km, dif pozitiva de nivel - 1153m, timp total - 12h 1min

rodnei - vf. ineu

   Pentru ca e perioada rhododendronilor, imi doream foarte mult sa merg in Rodnei. Anul trecut a fost primul an in care i-am vazut si m-au cucerit ... si dupa ce am vazut poze de anul asta, abia asteptam.

Am decis sa mergem o singura zi, sambata. Vremea nu se anunta prea buna, iar ploaia de vineri seara din Cluj m-a descurajat si mai tare, insa lumea era hotarata asa ca nu am vrut sa dau inapoi. Tura a fost anuntata pe CAR, asa ca ne-am adunat 8 : eu, Rares, Stef, Adriana, Laura, Zoran si inca doua persoane.

Sambata dimineata la ora 4:30 eram gata de plecare. In jurul orei 7:30 am ajuns in Valea Vinului, de unde urma sa pornim pe traseu. La sugestia Alinei Cirja, am decis sa parcurgem traseul : Valea Vinului - Muntele Curatel - Vf. Ineu ( 2279m ) - Vf. Coasta Neteda - Tarnita lui Putredu - Vf. Cisa - Valea Vinului.

Vremea nu era prea incurajatoare. Era ceata si ploaia ne ameninta. Insa am pornit oricum. In timp ce urcam, muntele era acoperit de ceata, asa ca nu am vazut mai nimic. Eram ingrijorata nu pentru ca ar fi putut sa ne ploua ci pentru ca stiam cat de frumos se vede de sus si exista posibilitatea sa nu vedem nimic. Am ajuns la refugiul de pe traseu, unde am stat sa mancam, in speranta ca o sa-si revina vremea. Dar cum refuza, am decis sa plecam spre Curatel , si in cazul in care se inrautateste situatia sa ne intoarcem.
 
 Nu dupa mult timp a inceput sa ploua, dar am continuat. Ploaia a fost marunta si scurta, dar suficienta incat sa curete aerul si sa ne dea posibilitatea sa vedem in vale departe ... Peisajul era superb. Norii erau parca in tandem cu muntele .. se tot jucau si asta facea sa se tot schimbe peisajul.

fereastra prin nori

In curand au inceput sa apara si primii rhododendroni. Laura nu mai vazuse, si nu stia ce sunt ( plante, flori, insecte). Era curioasa si pentru ca noi toti eram incantati si nerabdatori sa ii vedem. Abia asteptam sa ii vada si ea pentru prima oara :) Cand i-a vazut pe primii nu a fost prea incantata ... nu explicau incantarea noastra ... asta pana cand am mai urcat o perioada, si cand s-a luminat dintr-o data a aparut muntele rosu in fata noastra ...

 Pe masura ce trecea timpul vremea se tot imbunatatea, asa ca de pe Ineu am reusit sa vedem de jur imprejur iar apoi in tot timpul in care am parcurs creasta am avut vizibilitate.
     

printre rhododendroni, spre Vf. Ineu

vedere spre creasta

 E usor de inteles de ce Rodnei au urcat weekendul trecut pe locul 2 in clasamentul muntilor mei preferati ( dupa Retezat ).  Abia astept sa ii revad  :)