alergând pe dealuri apusene

Sunt puţine concursuri de alergare la care participăm în fiecare an, iar Maraton Apuseni msg systems intră mereu pe lista scurtă. De ce? Pentru că este organizat de Clubul Alpin Român, Secţia Universitară Cluj, din care facem şi noi parte. Aşa că în zilele concursului ne simţim ca în mijlocul unei mari familii, în care fiecare îşi aduce contribuţia cum poate.


Cu Rareş am ales şi anul asta să participăm la semimaraton. Organizarea unui astfel de concurs nu e deloc uşoară şi mereu e nevoie de o mână în plus. Cu toate astea, acum 2 ani am ales să fiu voluntar şi la final mi-am promis că nu voi mai repeta experienţa. Pentru un alergător e un chin să stea pe margine, într-un singur punct. Mie una îmi venea să las tot şi să plec cu ceilalţi. Am ales deci să alergăm şi să ajutăm după concurs cum putem.

Plecăm spre Băişoara sâmbătă dimineaţa, când încep să simt emoţiile concursului. Planul era să încercăm să scoatem un timp mai bun decât anul trecut. Cum antrenamentele din ultima vreme au fost mai mult pentru plăcerea alergării iar structura lor a cam lipsit, nu puteam emite pretenţii prea mari.

La Băişoara atmosfera este exact cum mi-o amintesc din ceilalti ani: voie bună, emoţii, reîntâlniri, poveşti, nerăbdare. Intram şi noi în horă şi fără să ne dăm seama timpul zboara şi a începe numărătoarea inversă.

De aici totul s-a desfăşurat pe fast-forward cam aşa:
* km 6.5
Terminăm urcarea pe care am alergat-o în mare parte.
*~ km 8
Rareş e puţin mai în spate iar pe coborârea prin pădure mă ţin după cineva care merge foarte fain în ciuda pietrelor şi a noroiului. Imediat după ce îi strig din spate că merge foarte fain cade. Regret că făcut-o. Se ridică şi e ok, însă scade ritmul. Decid să îl depăşesc.
* ~ km 11
Rareş mă ajunge din urmă şi imediat ajungem la punctul de alimentare unde ne refacem puţin forţele.

* km 14
Începem o urcare ce pare atât de lungă. Cumva cumva o biruim.

* ~km 18
Dacă altădată nu zăream urmă de fată în jurul meu, acum sunt înconjurată de peste tot. Sunt ultimii kilometri din concurs şi ştiu că o alergare uşoară face diferenţa. Rareş nu se simte deloc bine aşa că o iau înainte uşor. Reuşesc să întrec 5 fete până la final.
* km 21 
Trec linia de finish sfârşită. Ce greu a fost! Găsesc primul loc pe iarbă şi mă prăbuşesc.

Timp final: 2h37min
Loc categorie: 7

E interesant cum zboară orele unui concurs. Pe de altă parte parcă se întâmplă atât de multe în doar 2 ore jumate. După, ne-am găsit un loc pe canapea iar eu am reuşit chiar să beneficiez de un masaj în zona special amenejată. Concluzia: una dintre cele mai bune idei ale organizatorilor.

Câteva ore mai târziu, după ce ne-am potolit foamea (de două ori, că eram lihniţi), eu încerc să dau o mână de ajutor la servirea gulaşului iar Rareş amenajează spaţiul pentru proiecţia foto. Dezertez apoi de la gulaş pentru a reitera proiecţia despre Nepal, de data asta unui public nou şi la fel de curios ca cel de la prima ei rulare. Ne bucurăm să le împărtăşim o parte din experienţa noastră şi să le arătăm puţin din măreţia munţilor Himalaya.

Dacă ar fi să aleg o parte preferată a zilei, nu e nici una din cele pe care vi le-am descris până acum. Partea cea mai frumoasă a fost atunci când am stat la masă cu oameni dragi, am povestit, am râs şi ne-am bucurat să petrecem timp împreună. Mai mult decât faptul că am cunoscut oameni cu aceeaşi pasiune, C.A.R.-ul mi-a permis să întâlnesc oameni frumoşi, oameni calzi. Dintre ei unii mi-au devenit prieteni şi împreună împărtăşim amintiri pentru o viaţă.

Seara ne întoarcem spre casă, cu gândul la ziua ce se încheie. Deşi pe amândoi ne doare tot corpul, zâmbim în timp ce schimbăm impresii despre cursă. A fost o zi plină.

semimaraton intersport brasov 2016

copyright ?

"Ce-a fost în capul meu? De ce-mi fac asta?" Dacă alergaţi, şansele să va fi pus întrebări similare la un moment dat sunt mari. Asta mă întrebam şi eu pe la km 15, când mă durea o încheietură, un cârcel îmi ameninţa gamba dreaptă şi cei 6km rămaşi păreau atât de mulţi...


Sigur că nu la asta mă gândeam înainte de semimaraton. Deşi nu e primul concurs, e interesant cum nu îmi amintesc deloc părţile dificile. Cumva, fără să vreau îmi rămân în minte doar părţile faine care oricum sunt mult mai multe.

La întrebarea lui Rareş din ziua precedentă concursului: "Ale cum eşti ? Ai emoţii?", am răspuns relaxată: "Nu Rareş, nu am!". De data asta nu îmi propusesem să mă rup, nu era în prim plan performanţa obţinută. Ştiam că e un concurs fain (nu degeaba e pe lista scurtă de competiţii la care particip în fiecare an) şi plănuiam să îl savurez cât pot.

Cu startul abia la ora 12, de dimineaţă am avut timp să luăm micul dejun fără grabă. Am plecat spre Piaţa Unirii în jurul orei 10:30 şi 10 minute mai târziu mă aflam la rând pentru a ridica kiturile de concurs. În timp ce aşteptam simţeam emoţiile în stomac. Aflată în mijlocul agitaţiei nu mai eram aşa de relaxată. Parcă în jurul meu toţi aveau echipament mai serios, priviri mai hotărâte, ce mai: aveam impresia că fiecare persoană în parte ştie ce face mai bine ca mine şi că o să rămân ultima.

Următoarea oră a zburat repede. Schimbat câte o vorbă cu unul-altul, prindere numere, decis dacă iau bluza cu mine sau nu (n-a fost o decizie uşoară deloc), şedinţa tehnică, energia celor din jur, numărătoarea inversă şi gata! Am pornit.

Înainte să plecăm i-am spus lui Rareş că îmi doresc să alergăm cât mai mult din cei 8.5 km de urcare care ne aşteaptă şi pentru asta e nevoie să ne temperăm la început. Plecăm într-un ritm confortabil şi sunt mereu atentă la puls. Uneori îl simt pe Rareş că ar merge mai tare însă îl trag de mânecă şi îl rog să stea. Ca şi în anii trecuţi, pe la km 3 unii încep deja să o ia la pas. Noi continuăm. Mi-e teamă de curba ce urcă spre Pietrele lui Solomon. Acolo m-am oprit altădată pentru că plecasem prea tare şi o ţin minte ca fiind abruptă. Trecem de ea cu bine şi ajungem la punctul de hidratare de la km 4. Fiind distanţă destul de scurtă, nu avem apă sau alimente cu noi, aşa că fiecare punct de alimentare e binevenit.

Continuăm urcarea încet, dar fără să ne oprim. Pas cu pas kilometrii trec şi pare că ne-am găsit locul în mulţime. Pe lângă noi un băiat face sprint după sprint. În timp ce noi mergem uşurel, constant îl depăşim pentru ca mai apoi să sprinteze şi să treacă în faţa noastră. Ajungem sus la km 8 şi la cel de-al doilea punct de alimentare după exact 1 oră. Spre final am alternat mersul cu alergatul. Se făcuse panta destul de abruptă.

Urmează coborârea ... oarecum. Îmi amintesc că anul trecut eram convinsă că de aici înainte o să merg doar în jos şi asta m-a costat ceva. În realitate coborârile alternează cu urcări scurte care te cam doboară psihic. De data asta sunt pregătită însă şi îmi rezerv energie pentru fiecare.

În timp ce alerg sunt surprinsă de numărul de fete din jurul meu. Parcă anul trecut nu erau atât de multe. Acum însă, sunt atât în faţă cât şi în spate şi asta mă obligă să fiu mereu în alertă. Pe urcare eram destul de relaxată pentru că ştiam că suntem abia la începutul cursei. Acum am trecut în a doua jumătate şi deşi am depăşit o parte din ele, altele continuă să alerge în acelaşi ritm.

În Şaua Tâmpei gălăgie mare. Doi copilaşi bat palma cu fiecare concurent. Sunt fericiţi. Coborârea de aici până în Răcădău e destul de dureroasă. Noroc că ţine un kilometru doar şi se încheie cu un nou punct de alimentare. Ultima pauză şi plecăm. O durere în încheietura şoldului mă cam sperie şi ştiu că mai avem în faţă cel puţin 2 urcări. Încă un kilometru şi un cârcel începe să îmi ameninţe gamba dreapta. Opresc să îmi leg şireturile şi mă depăşesc două fete. Ah, erau în spatele meu. Nu ştiu dacă mai am puterea să le depăşesc din nou. Mă gândesc la finalul cursei. Şase kilometri nu ar fi aşa de mult dacă acum aş începe să alerg, însă în condiţiile date capătă proporţii colosale. După încă un km şi sunt gata. Nu mai pot, abia aştept să se termine. Ştiu că mâine o să mă doară tot corpul şi mă întreb: "ce-a fost în capul meu?" Dar am mai trecut prin asta, ştiu că durerea e doar în mintea mea şi că depinde doar de mine să depăşesc bariera.

cu teamã in ochi

Ajungem la ultima urcare. Îl tot ameninţam pe Rareş cu ea, pentru că mi-o aminteam extrem de grea. Lui i se pare o nimica toată, pentru picioarele noastre "umblate pe munte". Pentru mine nu e chiar la fel însă trecem şi de ea şi în curând ajungem la asfalt. De aici mai e o bucată de coborâre şi gata. În faţa mea, foarte aproape sunt 2 fete. Mă întreb dacă le pot depăşi? Cârcelul ăla încă îmi ameninţă gamba şi dacă trag prea tare s-ar putea ca depăşitul să rămână amintire şi să devină visul împlinit al multora din urma mea. Cineva ne anunţă că mai avem 300 de metri. Hai totuşi să încerc. Măresc pasul şi trec înaintea lor. Rareş rămâne şi el puţin în urmă. Trec linia de finish pe locul 27 la categorie, cu două locuri câştigate pe ultima sută de metri.

Regret totuşi că nu am trecut cu Rareş, care mi-a fost alături pe parcursul întregii curse. A tras de mine, m-a temperat când a fost nevoie şi m-a ajutat să fac o cursa frumoasă.

Timpul final, de 2h13min este cu 10 minute mai bun decât anul trecut. Sunt fericită, pentru că azi mi-am depăşit limitele şi cumva ştiu că peste ani vom poveşti cu Rareş despre ce şi cât am trăit azi.

maraton apuseni

    Maratonul Apuseni il asteptam inca de anul trecut, cand am fost voluntar pe Vf. Pietrele Marunte. In timp ce incurajam participantii, mi-am promis ca nu o sa ratez urmatoarea editie. E frumos si pe margine, e placut sa ajuti, sa te implici, insa senzatia pe care o ai atunci cand esti concurent e incomparabil mai frumoasa.

 Inscrisi de ceva vreme, impreuna cu Rares asteptam cu nerabdare si teama in acelasi timp ziua concursului. Pentru el urma sa fie primul semimaraton oficial, in cadrul unui concurs. Eu mai participasem la el acum 2 ani si stiam ce ne asteapta. Diferenta de nivel adaugata intre timp nu era nici ea prea reconfortanta.

Cristina si Luminita, colegele mele de apartament, urmau sa fie voluntare pe traseul de cros. Desi nu sunt alergatoare si nu au mai fost la un eveniment similar, speram sa le placa atmosfera, comunitatea, evenimentul in sine.

Si uite-asa, impreuna cu fetele si Rares, iata-ne pornind spre statiune in dimineata de dinaintea concursului. O data ajunsi, ne ridicam kiturile iar fetele sunt preluate de Anca. Dupa ce primesc instructajul, se indreapta catre punctul de control de pe traseul de cros.

Fiind organizat de C.A.R., ne intalnim cu multi cunoscuti iar povestile fac timpul sa zboare. Nu stiu cum, dar imediat se face ora 9, ora la care se da startul maratonului. Ii incurajam pe cei care au ales proba lunga si emotiile cresc si mai mult.

© Catalin Grigoriu

Mergem apoi sa ne schimbam in hainele de concurs, inca o tura de povesti, facem o incalzire scurta si in curand suntem la start. Incepe numaratoarea inversa: 10, 9 .... 3, 2, 1 : START !

Stiam din profilul traseului ca pana la km ~6,5 e mai mult urcare si planul nostru era sa alergam foarte incet. Asa ca o luam incetisor la deal. Trecem de Vf. Buscat, urmeaza Pietrele Marunte si ... incepe coborarea. Coborarea este abrupta iar cararea cam ingusta. Depasesc cateva persoane si il pierd pe Rares. Continui intr-un ritm putin mai lent si sper ca ma va ajunge pe prima urcare. O face mai repede. Dupa ce iesim din padure in sfarsit ni se arata peisajul tipic apusean, cu pajisti si case din paie. Asa, sa tot alergi.

© Igritan Alin

 Urmatorii kilometri trec foarte repede si dupa ce mai urcam un deal si il coboram ( din nou foarte abrupt ) , ajungem la ultima urcare inainte de finish, lunga de 4km. 4km n-ar fi asa de mult daca ar fi la inceput, dar dupa altii 17 sunt extrem de lungi. Stiam de acum 2 ani ca nu mai pot alerga desi panta nu e extrem de abrupta ( fals plat, cum ar zice Rares, cu accent pe fals ). Ii propun lui Rares sa incercam sa facem sprinturi de cate 100 de m. Ni se alatura inca un concurent. Cu chiu cu vai trec sutele de metri, pentru ca numaratoarea nu se mai face in km. Acum simt fiecare metru. Pentru mine asta e cea mai grea parte a concursului. Mi se pare ca e un test psihic mai mult decat fizic. Ai parcurs mare parte a traseului, mai ai foarte putin, finish-ul pare atat de aproape ... dar e o iluzie. Mai ai o jumatate de ora de urcat, timp in care muschii iti striga sa te opresti iar mintea iti tot repeta ca esti foarte foarte aproape.

Dar in final auzi muzica, incep sa fie tot mai multi oameni pe traseu care iti promit ca nu mai sunt decat cateva sute de metri si ii crezi. Si imediat chiar ajungi ... si treci de finish. Si ai sentimentul ca ai reusit, sentimentul ca ai trait o viata in 2 ore jumate si ca ti-ai depasit limitele.

Timp final: 2h 37min, locul 13 la categorie.

      Am incheiat aventura cu o portie de gulas la ceaun.

  
      Iti dai seama cat de frumos a fost atunci cand nu te opresti din a povesti despre asta. A doua zi inca schimbam impresii cu Rares despre diferite portiuni ale traseului, despre atmosfera, oameni, ce am simtit si cum am trait fiecare totul. Desi rupti amandoi, toate astea l-au facut sa spuna ca vrea si la anu'. Au urmat doua zile de relaxare pe Valea Posegii, zile presarate cu jocuri, povesti, slanina facuta la foc, citit si dormit, cu alte cuvinte zile dedicate recuperarii :)

 
Inchei cu un rezumat video al semimaratonului nostru:

Semimaraton Brasov Intersport

Dupa 2 ani in care am participat la crosul de 10km, anul acesta am decis sa particip la proba de semimaraton, din cadrul Semimaratonului Brasov Intersport. Inscrisa inca de anul trecut, asteptam cu teama ziua concursului.

Ultimele doua saptamani de munca au reusit sa ma epuizeze si nu prea mi-au lasat timp de pregatire, timp in care sa ma concentrez mai mult pe antrenamente (cu toate ca nu au lipsit complet) , mancat, dormit ... timp in care sa studiez profilul traseului si sa imi fac un plan. Asa ca vineri am plecat spre Brasov constienta ca nu sunt cat de pregatita as putea fi, dar hotarata sa dau tot ce pot.

In ziua concursului, in jurul orei 11 ma prezentam in Piata Unirii pentru a-mi ridica kitul. Frigul insotit de fulgi de zapada, m-au facut sa aman momentul in care sa cobor din masina pentru incalzire, insa in final mi-am facut curaj. Dupa vreo 10 minute de alergatura, m-am apropiat de poarta de start, caci incepea sedinta tehnica. Cu toate ca ma uitasem pe profilul traseului, recunosc ca ma bazam destul de mult pe ea. Nu stiu daca am ajuns cu intarziere, sau pur si simplu a lipsit complet partea in care se descria profilul traseului si mai ales partea in care ni se prezenta starea lui actuala. Asa de bine mi-ar fi prins sa fi stiut ca sus era zapada ( care pe coborare, dupa ce au trecut sute de oameni, s-a transformat in gheata ), sau mai jos noroi, sau sa ne aminteasca inca o data la ce kilometri sunt punctele de hidratare si alimentare ( pe coborare mi se facuse sete si tot asteptam sa apara unul).

Nu dupa mult timp a sosit momentul startului. Imi propusesem sa nu plec tare pentru ca stiam ca urmeaza 8,5km de urcare. Cu toate ca am urmat planul, pe la kilometrul 4 deja a inceput sa mi se termine energia. Cu greu am ajuns in Poiana, dupa 1h4min. Dupa un pahar de isotonic binemeritat, a inceput coborarea. Surpriza a fost ca am ajuns in zonele cu gheata in care nu am putut sa alerg. A fost o zona in care m-am dat ca pe tobogan la vale ... alte optiuni nu prea erau. Gheata si potecile inguste care nu prea ma lasau sa depasesc m-au incetinit destul de mult.  Insa a trecut si asta si a urmat zona de coborare prin noroi. Iu huuuu ! Asta a fost momentul in care noii mei papuci mi-au aratat ce pot si m-au ajutat sa cobor in ritmul meu. Cu vechii mei papuci, destul de tociti acum, as fi derapat mult si ar fi trebuit sa fi fost mult mai precauta.

Ajunsa in Racadau, am luat o noua pauza de hidratare si am continuat spre Piata Unirii. Energie nu prea mai aveam asa ca fiecare noua urcare, inclusiv fals platul mi se pareau grele. Cumva am ajuns in zona Sub Tampa, de unde a inceput o ultima urcare. La inceput mai domoala, a culminat cu o panta abrupta pe care cumva cumva am urcat-o.

ultima urcare

 Privelistea de sus m-a incurajat si mi-a dat energie pentru ultimul kilometru pe care l-am parcurs in coborare spre poarta de finnish.

papucii mei cei noi, dupa o noroiala buna

Timpul final a fost de 2h24min, un timp decent insa nu cel mai bun al meu. Se vede treaba ca mai am de muncit :)

Alba Iulia City Race

Alba Iulia City Race a insemnat bucurie in alergare, experimentare, verificare, reintalnire cu oameni cunoscuti ... fericire.

Cu o jumatate de ora intarziere, sambata dimineata in jurul orei 7, impreuna cu Rares, Adi si Aida porneam din Cluj catre Alba Iulia. Inca din seara anterioara incepusera sa ma ia emotiile si pe masura ce ne apropiam cresteau tot mai mult. Indiferent de cat de mult ma antrenez pentru o cursa, nu stiu niciodata la ce sa ma astept. Nu stiu cum o sa imi reactioneze organismul in timpul concursului. E o combinatie de mai multi factori, si inca nu am descoperit formula magica care sa imi spuna asta. Conteaza ce si cat am mancat in ultima perioada, cat am dormit si bineinteles cat m-am antrenat. Pe langa asta mai e si fondul de oboseala, care daca e ridicat, nu prea mai conteaza celelalte.

Era prima cursa de anul asta. Am ales sa merg la Alba Iulia pentru ca se anunta un concurs fain ( cei de la "Asociatia Sport la Orice Varsta" organizeaza si "Azuga Trail Race", cursa care mi-a placut enorm, in ciuda vremii) si era un prilej bun de a verifica unde sunt. De vreo 2 saptamani am inceput sa fac si diferente de nivel si e prima oara cand chiar am un plan de antrenament.

traseul printre zidurile cetatii ( Photo by Radu Cristi. All rights reserved )

Ajunsi in Alba in jurul orei 9, la timp pentru a ne ridica kiturile, ne-am indreptat optimisti spre cetate. Benzile albe dintre zidurile cetatii ne spuneau ca pe acolo o sa se alerge. Ne-am decis sa le urmam insa nu a fost cea mai buna idee pentru ca am reusit sa ne ratacim printre ziduri, in cautarea unui posibilitati de a urca sus ...In final am gasit scarile si am ajuns la poarta de start a concursului si apoi in zona de ridicare a kiturilor. In mijlocul agitatiei si emotiilor celorlalti ( care se transmiteau foarte usor ), am intrat in posesia tricoului si a numarului de concurs 130.

concentrata inainte de start

Au urmat fuga la masina, schimbatul, descoperirea ca nu am agrafe pentru numar, mers inapoi spre zona de concurs, povestit cu oameni cunoscuti, procurarea agrafelor, incalzirea de cel mult 10 minute, pozitionarea in zona de start undeva in mijlocul multimii si ... startul :)

emotii

start !

Eram hotarata sa nu las adrenalina concursului sa imi creasca ritmul peste puterile mele si sa las primii kilometri pentru incalzire. Dupa 2 km, am iesit de pe asfalt si am inceput sa urc o panta lina despre care stiam de pe profilul cursei ca urma sa tina pana pe la kilometrul 4. Am luat-o usor cu speranta ca o sa ajung pana sus fara sa opresc. Spre finalul ei a devenit mai abrupta si am fost nevoita sa o iau la pas totusi. A urmat intrarea pe un drum asfaltat care pana pe la kilometrul 7 a mers drept sau a coborat. Asa ca ajunsa la km 7 aveam in jur de 40 de minute si 200 de metri urcati. Urmau inca vreo 500 in urmatorii 5 km. Asteptam urcarea cu frica si entuziasm in acelasi timp. Nu s-a lasat asteptata mult si in curand a inceput o panta abrupta. Dupa o urcare scurta,  a aparut punctul de alimentare unde mi-am refacut fortele si am continuat. Am luat-o la pas alert, incercand sa merg suficient de tare cat sa am un ritm sustinut si suficient de incet cat sa imi ramana energie pana la final. Daca la inceput faceam pasii mari, curand mi-am amintit ca in toate cartile citite se insita pe pasii mici. Asa ca am decis sa incerc si am simtit imediat ca energia consumata scade. Spre surprinderea mea, urcarea nu a fost dura ci a alternat cu zone de plat sau de coborare care imi dadeau ocazia sa ma odihnesc si sa imi revin.

coborarea prin padure ( © Bicheru Cycling )

O data ajunsa pe varful Mamut, m-a invadat bucuria peisajului care era superb si a sentimentului de usurare ca s-a terminat urcarea. Urma coborarea prin padure, insa nu inainte de a opri la punctul de hidratare. Coborarea a fost prin padure si noroi ( suficient cat sa te murdaresti, dar alergabil ) si dupa ~4km am iesit pe drum pietruit. In departare se vedea intrarea in cetate si deja puteam 'mirosi' finalul. Dupa ce am intrat din nou in zona asfaltata si am parcurs bulevardul principal, ceasul imi spunea ca am parcurs putin peste 18 km, iar un voluntar mi-a transmis ca mai sunt in jur de 2 km. 2 km ? Dar cetatea este atat de aproape ... Ce nu stiam eu era ca urma sa dau inca o tura de cetate, bonus :) Asa ca ultima parte a cursei a fost destul de chinuitoare ( era pe pavaj si ma dureau picioarele destul de tare din cauza papucilor ) si singurul motiv pentru care nu m-am oprit a fost ca era o fata destul de aproape in urma mea si chiar nu vroiam sa ma intreaca pe final.

aici chiar trageam de mine

Linia de finish am trecut-o obosita, dar atat de bucuroasa.... Timpul final a fost de 2h15m34s, cel mai bun timp al meu de pana acum la diferenta de nivel de peste 600m.

maraton apuseni

      Weekendul trecut a avut loc cea de-a III-a editie a maratonului Apuseni. Hotarasem mai demult ca asta va fi primul meu semimaraton montan, asa ca asteptam data de 23 iunie cu nerabdare.
        
Rebeka urma sa fie voluntar, asa ca am hotarat sa plecam spre statiunea Muntele Baisorii de sambata seara. Dar cum in timp ce eram in masina a inceput potopul, am hotarat sa ne intoarcem acasa si sa plecam abia duminica dimineata.
       
Asa ca duminica dimineata, la ora 6 eram in picioare. Soarele era pe cer, deci se anunta o zi frumoasa. In jur de ora 7 jumatate am ajuns in statiune si dupa ce mi-am ridicat kitul, m-am dus sa ma echipez: leucoplast, papuci, tricou, numar, apa, telefon, casti. Eram gata :)
      
La ora 8 am participat la sedinta tehnica. Am incercat sa memorez cat mai mult din informatiile despre traseu pentru ca stiam sunt de folos. A urmat incalzirea si inainte sa imi dau seama de prea multe lucruri, s-a dat startul :)
     
Vremea era foarte frumoasa si eram bucuroasa sa fiu acolo. Primul meu semimaraton montan. Stiam ca o sa-mi placa orice ar fi pentru ca era vorba de munte. Si a inceput cursa ...
      
Primii kilometri erau in urcare, asa ca nu dupa mult timp am obosit si a trebuit sa ma opresc din alergat. Imi propusesem sa nu trag foarte tare de mine pentru ca imi era teama sa nu mi se faca rau de la caldura combinata cu efortul.

Pana la kilometrul 6 a fost mai mult urcare pe drum forestier si concurentii erau inca destul de aproape unul de celalalt. Apoi a inceput o coborare pe un drum cu bolovani, care mi s-a parut destul de periculos. In timp ce coboram mi-am dat seama ce concentrata sunt si cat de mult traiesc momentul ala ...
      
Bineinteles ca planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ. Eu credeam ca pe coborari o sa pot scoate un timp mai mic de 5:30 pe km. Dar drumul era destul de ingust si era greu sa depasesc. Imi era teama sa nu ma lovesc. In schimb, in timp ce eu ma gandeam la toate astea, m-au depasit 2 fete. Una din ele era Mona, din CAR. Stiam ca e la alta categorie de varsta. In schimb pe cealalta nu o cunosteam si parea a face parte din categoria mea. Avea un ritm foarte bun pe coborare. Am incercat sa ma tin dupa ea, dar dupa scurt timp am pierdut-o.
       

De-abia atunci a inceput cursa cu adevarat. A urmat o serie de coborari si urcari. In tot timpul asta am incercat sa nu mai las fete sa ma depaseasca si pe cat posibil sa ma apropii de cele dinaintea mea. Stiam ca nu e nimic final, eram constienta ca inca se pot intampla multe.
    
Asa ca eram intr-o continua urmarire a fetei care ma depasise pe coborare. Dupa ce am reusit sa ma apropii de ea, am continuat una in fata celeilalte, alternativ.

In acelasi timp, tot dadeam de un alt concurent. Pe coborari eu o luam inainte, pe urcari el ma ajungea. Asa ca nu dupa mult timp, ne-am imprietenit. Cand am ramas fara apa, mi-a dat de la el. La un moment dat a declarat : "se pare ca o sa-l terminam impreuna pe asta". Si atunci a inceput munca in echipa. Am inceput sa tragem unul de celalalt si sa ne motivam reciproc.
   
Nu dupa mult timp am intrat pe ultimii kilometri. Asta insemna ca urma doar urcare. Eram franta deja, dar fusese asa de frumos. A inceput numaratoarea inversa. 5, 4 km.... O coborare, voluntari care ne incurajau ... incepem sa alergam bucurosi. Fiecare pas doare, dar totusi ma bucur ... nu stiu care e explicatia, dar totul e perfect.
   

Trecem de ei si striga spre noi ca nu trebuie sa mergem inainte , la vale ci sa facem stanga, unde e urcare abrupta. Dezamagire ... ne oprim din alergat si o pornim din nou la pas.
  
 Intre timp reusisem in sfarsit sa o intrec pe fata care alerga atat de bine pe coborari. Dar tot imi era teama ca o sa reapara in orice clipa in spatele meu.
   
Inaintam. Calin ( coechipierul meu ) propune sa alternam 10 min de alergare cu 5 de mers. Ii spun ca eventual invers, pentru ca nu mai sunt in stare. Renuntam la planul asta si incercam sa alergam cat putem. Iese sub 1 minut. Incercam sa gasim alt plan. Vine cu ideea sa incercam sa depasim grupul din fata noastra. Era un grup mai rasfirat, dar se putea numi grup. Incepem sa facem sprinturi. Alergam pana cand ajungem cu un pas inaintea persoanelor care se afla cel mai aproape in fata noastra. Si depasim ... incet, dar sigur :) Batem palma de fiecare data cand reusim.
    
Toate astea se intampla pe ultimii 2 kilometri. Dam de un baiat care are carcei. Ii spunem sa isi intinda muschii ... ne gandim sa mai stam putin cu el, dar ma uit in spate si o vad din nou pe adversara mea venind. Ii spun lui Calin ca vine si il rog sa mergem. Plecam grabiti ...
   
 Incepem sa intalnim tot mai multi voluntari. Ne spun ca suntem aproape ... aproape dar parca tot departe e finalul. Se aude in cele din urma si muzica de la pensiune. Ajungem ... trecem de linia de final tinandu-ne de mana. Am facut echipa foarte buna.

      
Timp final : 02:40:52,  cu 10 secunde mai putin decat adversara mea :D
       Loc general : 18
       Loc categorie : 8

Maratonul Apuseni a fost o experienta unica pentru mine. Am trait in cateva ore cat am trait alta data in zile, saptamani chiar. Traseul a fost foarte diversificat. A fost un moment in care eram in mijlocul unor pajisti inflorite. Dar pe langa asta a fost si drum forestier, padure, case, jnepeni .. Voluntarii ne incurajau de fiecare data. Ce mult a contat si asta ... Totul a fost perfect :)

semimaraton brasov - cross

     Ieri s-a desfasurat semimaratonul Brasov, editia a II-a. Pentru ca inca sunt in pregatiri pentru semimaraton si trebuia sa alerg 19 km in weekendul asta, initial m-am gandit ca nu o sa particip. Ma gandeam ca eu am de alergat 19 km, dar pe plat, ceea ce inseamna ca nu sunt pregatita pentru trail ( mai ales ca nu m-am antrenat niciodata pe teren cu diferente de nivel ). Si daca alergam la cross, imi dadeam antrenamentul peste cap. Insa pentru ca pana la urma am avut posibilitatea sa ma inscriu gratuit, am  decis sa alerg la cross. As fi regretat daca in timp ce in centru se desfasura competitia, eu as fi alergat singura in parc.
     
Dupa ce am mers de dimineata sa imi iau tricoul si m-am intors acasa, pentru ca startul se dadea doar la ora 12, am plecat impreuna cu frate-miu spre centru. In troleu au aparut si alti concurenti., iar in Piata Unirii era o atmosfera frumoasa. Multa lume, agitatie.
   

La sedinta tehnica ne-au dat detalii despre traseu si mi-a placut pentru ca erau informatii foarte utile ( unde sunt punctele de revitalizare, unde sunt portiunile cu noroi ).
   
 Pentru ca stiam ca incepe cronometrarea doar atunci cand trec de start, m-am gandit ca nu are rost sa ma inghesui cu ceilalti. Asa ca am ramas in urma de tot. Mare greseala...
   

  

Dupa ce am trecut de start, nu am inceput sa alerg, asa cum ma asteptam. Era multa lume, si se mergea efectiv. Nici nu aveai pe unde sa depasesti. Dupa cateva sute de metri, s-a mai latit drumul si am inceput sa fac slalom. Era dificil, pentru ca si urcam si trebuia sa urc pe trotuare, pe unde se putea. Si din cauza asta nu m-am putut concentra pe ritm. Asa ca dupa vreo 2-3 km deja mi s-a terminat gazul si a trebuit sa iau pauze. In portiunea asta erau si multi spectatori. Asa ca la un moment dat am auzit strigandu-se : "Bine Alexandra ! de cand nu te-am mai vazut !". Erau baietii de la atletism care nu alergau. Am inceput sa rad... pe cand mergeam la antrenament in cei 10 ani de scrima, a fost o perioada in care frecvent imi spuneau si ei si antrenorul de la atletism sa schimb sportul, sa merg la ei. Dar eu nu ... si uite ca tot acolo am ajuns :)

      
O greseala pe care am facut-o a fost faptul ca nu mi-am luat suportul pentru telefon. L-am uitat in Cluj. Asa ca nu am avut endomondo, iar pe traseu ma simteam complet in bezna. M-am obisnuit sa stiu exact ce ritm am si cat mai am pana la final. Asta m-a demoralizat tare.
   
Cand am ajuns in sfarsit la km 4, la primul punct de revitalizare, deja eram obosita. Pana la km 6.5 nu mai era mult ( de acolo incepea coborarea) totusi. Asa ca am pornit cu forte proaspete.
   
Dar asta nu m-a tinut foarte mult. Am inceput sa iau pauze tot mai dese, asa ca aveam nevoie de un tel. Si am vazut o fata in fata mea, care in momentul ala tocmai se oprea. Asa ca mi-am propus sa ma tin dupa ea. Daca ea alearga, sa alerg si eu. Daca se opreste, ma opresc si eu. Ma bucuram foarte tare cand se oprea ... dar pana la urma mi-am dat seama ca eu pot mai mult asa ca am plecat mai departe ...
   
La putin timp dupa asta, am vazut in fata, destul de departe inca doua fete. Parea ca nu prea am sanse sa le ajung. Insa in final una din ele a ramas in urma si am depasit-o. Apoi am ajuns la ultimul kilometru de urcare. Asta a fost cel mai greu. Era foarte abrupt, asa ca toata lumea urca in sir indian.
 
 Cand am ajuns in sfarsit la coborare, nu-mi venea sa cred. Ma gandeam ca de acolo nu o sa mai depasesc fete pentru ca o sa traga tare si pentru ca nu prea mai vedeam. Eram inconjurata doar de baieti. Dar am depasit pe cineva si pe coborare. Cred ca era o fata care era mai atenta si pierdea timp din cauza asta.
    
La un moment dat, chiar in fata mea cineva s-a agatat de o creanga si si-a rupt pantalonii. Suparat, a declarat : "cam scump semimaratonul asta". Erau salomon...si mie mi-a parut rau de ei ...
    
In final am ajuns la linia de sosire.
     Timp final : 1:05:13
     Loc open, fete : 8
     Loc categorie ( f20+) :6
   
 Am fost multumita de rezultatul meu. Mi-a parut rau ca am plecat totusi asa de tarziu. Am pierdut mult din cauza asta ... Teoria mea e ca nu toate fetele care erau inaintea mea au mers mai tare decat mine, dar si-au pastrat pozitia initiala. Data viitoare o sa abordez altfel cursa ...
  
La sfarsitul zilei am fost foaaaaaaarte bucuroasa. Am fost multumita de timp si mi-a placut mult cursa. Am avut un sentiment unic atunci cand alergam pe poteci in padure.  Si parca traisem intr-un timp scurt foarte multe.
  
Acum astept cu nerabdare semimaratonul pentru care ma pregatesc de atata timp :)